„Am avut bășici și o infecție la plămâni, plângeam până îmi înghețau ochelarii, dar am mers până la capăt!”

L-ați cunoscut în prima parte a interviului pe omul Vlad Tănase. Ce mănâncă, ce bea, unde lucrează, ce locuri frecventează. Și pare un tip normal. Dar citiți în continuare cât a suferit la ultramaratonul de 566 de kilometric de la Cercul Polar de Nord și veți vedea că nu mai pare chiar normal…

Tanase5

Care este povestea ultimului ultramaraton de la Cercul Polar, 6633 Ultra? Vreau să știu ce încă nu s-a spus… Care au fost cele mai ascunse gânduri, ce te-a motivat să continui?

Sunt atâtea lucruri de spus, încât, sincer, aș avea nevoie de câteva zile să rememorez toate momentele din această aventură… Încă încerc să-mi adun gândurile, să le dau o coerență, pentru că încă sunt marcat atât fizic, cât și psihic de toată acestă experiență… Voi încerca să aștern toată experiența mea pe „hârtie” cât de curând. O veți găsi pe blogul meu.

Referitor la pregătire, am mai spus-o, nu poți replica în România condițiile de-acolo, pur și simplu nu ai cum… Deși pregătirea mea pentru acest concurs s-a întins pe durata a 6 luni, nimic din ce am făcut nu a fost nici pe departe similar cu ce am experimentat acolo. Nu m-am putut antrena sute de kilometri dintr-o bucată, pentru că mi-ar fi luat mult prea mult timp, atât antrenamentul propriu-zis, cât și recuperarea. Nu mi-am permis acest lux.

În ceea ce privește temperaturile, știi și tu că mai jos de -21 grade Celsius nu am avut iarna asta în București. Vânt nici atât, iar de umiditate nici nu poate fi vorba. Pentru că acolo problema principală nu era neapărat temperatura în sine, ci vântul și umiditatea. Acel vânt care uneori a suflat cu 70 km/h și care făcea să resimțim o temperatură cu circa 20 de grade Celsius mai scăzută decât cea afișată pe termometre. Apoi, umiditatea care pur și simplu te biciuia, trecând prin toate materialele și umezindu-ne toate hainele.

Am parcurs astfel distanțele, fiind supuși constant unei senzații de frig, amplificată și de privarea de somn și extenuarea fizică. A fost o tortură. Cu două ore de somn pe noapte, să te ridici și să o iei de la capăt iarăși și iarăși este efectiv demoralizant, având efectul picăturii chinezești. Concret, nici dormitul în balcon toată iarna, nici antrenamentele subțire îmbrăcat nu m-au trimis 100% pregătit pentru 6633 Ultra. De aceea, pot spune cu mâna pe inimă că pentru această cursă m-am pregătit timp de patru ani, de când m-am apucat de alergat. Pentru că fiecare antrenament, fiecare concurs m-au pregătit și m-au adus mai bogat la startul acestei aventuri.

Ce strategie ai avut?

Strategia mea a inclus multe antrenamente de mers. Motivul a fost acela că știam că nu voi putea alerga toată acea distanță cu sania de 25 kg în spate. În plus, alergarea ar fi presupus și să transpir destul de abundent, ceea ce ar fi însemnat un risc crescut de hipotermie, pentru că la acele temperaturi transpirația îngheța instantaneu.

Totul ține de strategie, puteam alerga și risca abandonul sau puteam aborda cursa altfel, maximizând astfel șansele de reușită. Până la urmă, și  UltraBalatonul, concursul din Ungaria unde am alergat 220 km în luna mai, putea fi abordat astfel. L-aș fi putut termina în timp util dacă mergeam în ritm alert, cu 9 min./km. Fiecare abordează astfel de provocări în stil propriu. Și cine își închipuie că să mergi este ușor, îl invit să încerce.

Personal, când am făcut tranziția de la alergare la mers, m-am accidentat mai mult decât am făcut-o atunci când mă antrenam alergând. Biomecanica se schimbă radical, iar corpul reacționează brutal la astfel de schimbări, prin dureri la nivelul spatelui sau al șoldurilor. Nu este deloc ușor, credeți-mă… Plus că monotonia antrenamentelor de mers este și ea un aspect important, pentru că una este să alergi 40 km și alta este să mergi 40 km. Pur și simplu, când știi că ai astfel de antrenamente, nu-ți vine să ieși din casă.

Ce ați mâncat în timpul cursei?

Ne-am alimentat cu mâncare de aventură – mâncare deshidratată peste care torni apă fierbinte. Iese un terci destul de nasol, dar bunicel la gust. Am mers mult și pe nucifere și batoane de la High5, furnizate de Quantum Sport, pe care le rupeam dinainte în bucăți, pentru că, dacă am fi mușcat din ele, am fi rămas fără dinți.

Totodată, am utilizat și mâncare lichidă, care, împreună cu niște biscuiți hipercalorici, au întregit planul nostru de nutriție. În ultimele zile din concurs, am renunțat la mâncarea deshidratată, pentru că asta ar fi presupus să ne dăm jos măștile pentru a putea mânca. Iar să-ți scoți masca (aceasta îngheța pe forma feței și a gâtului) și apoi să o pui la loc era efectiv un calvar. Așa că mâncam ce puteam introduce fără efort prin gaura măștilor. Ne-am hidratat cu băuturi izotonice și multă apă. Dar, deși ne-am alimentat/hidratat foarte bine, am terminat concursul cu 8 kg în minus. Pur și simplu, consumul energetic a fost enorm și nu putea fi suplinit.

Ca o paranteză, recent am făcut niște investigații medicale, iar medicul mi-a prescris niste suplimente care sunt ideale pentru oamenii în etate. Am rămas siderat și l-am intrebat dacă nu cumva a greșit rețeta… Mi-a răspuns că, practic, în interior, după un asemenea efort, vârsta mea biologică este a unui bătrân de 60 de ani, iar corpul pur și simplu nu mai sintetizează în mod natural acele minerale și aminoacizi.

Când ți-a fost cel mai greu?

Cel mai greu mi-a fost în a doua treime a concursului, în zilele 3 și 4. Am avut căderi psihice încontinuu… Eram atât de devastat, încât plângeam ca un copil până îmi înghețau ochelarii… Mă uitam la steagul pe care l-am purtat pe sanie tot timpul și plângeam, știind că nu voi putea să-l arăt lumii la finish.

Încă din prima zi am avut probleme medicale, bășici și o infecție la plămâni, astfel încât tot concursul a trebuit să suport niște dureri atroce. Medicul îmi pansa rănile la fiecare checkpoint, însă erau atât de multe, încât ultimele două zile am concurat cu picioarele bandajate până la genunchi. Am stat pe analgezice patru zile continuu, pentru că altfel nu puteam continua. Efectiv, dacă mă opream să mănânc sau să beau, corpul mi se bloca și aveam nevoie de cel puțin 10 minute s-o iau iarăși din loc. Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu încerc să fac să pară greu, dar în niciun caz n-aș vrea ca altcineva care dorește să încerce să creadă că a fost ușor.

Eu vreau ca amatorii de astfel de concursuri să le și termine și să conștientizeze încă dinainte de a lua startul că durerea face parte din joc, că trebuie acceptată.

Te-ai gândit să abandonezi?

În acele zile am vrut să abandonez de nu știu câte ori… Am aruncat cu bețele și am jurat că mă voi urca în prima mașină a organizatorilor. Dar mă gândeam la cei de-acasă, la oamenii extraordinari care ne-au ajutat să ajungem acolo și la cei care au donat pentru Pădurea Copiilor și am știut că în prima secundă în care mă voi urca în mașina organizatorilor aș regreta enorm acea decizie și nu mi-aș fi putut-o ierta vreodată…

trei

Cum a fost relația cu colegii de echipă?

Cu băieții m-am înțeles de minune, sunt niște oameni extraordinari, de la care am învățat multe. Cu Andrei m-am ajutat foarte mult, noi doi terminând în tandem după ce am parcurs întreaga distanță cot la cot. Ne-am ajutat și sprijinit reciproc în momentele grele, în permanență. Ori de câte ori unul dintre noi era jos, celălalt era acolo să-l ridice. Cred că am făcut o echipă redutabilă, în ciuda faptului că, înainte de cursă, organizatorii nu ne dădeau nicio șansă de a termina cursa împreună.

Apropo de viitor, care sunt pașii următori pentru tine?

Momentan nu mă gândesc decât la perioada de refacere. Trebuie să-mi revin cât mai repede cu putință. Aș vrea ca în toamnă să particip la Spartathlon, Mecca ultraalergătorilor de șosea. Dar, deși am întrunit condițiile de calificare, nu am reușit să prind un loc la tragerea la sorți. Așa că sunt pe lista de așteptare, momentan aflându-mă la stadiul de „să moară capra vecinului”.

Ce recomandări le poți face, așa, pe scurt, celor care în acest moment nu practică niciun sport?

Să încerce așa cum am făcut și eu. Desigur, știm cu toții că sportul este un lucru benefic pentru organism, dar, cu toate acestea, puțini îl practicăm cu consecvență. Observăm ușor asta atunci când parcurile se umplu de sportivi, cu precădere în preajma sărbătorilor sau a sezonului estival. Cred că asta este o consecință a vieții pe care o ducem. Trăim în secolul vitezei, vrem rezultate rapid. Dar trebuie să ne dăm o șansă și să avem rabdare, sportul ar trebui să devină un stil de viață, un obicei, așa cum sunt dușul sau spălatul pe dinți.

Și copiilor?

În ceea ce-i privește pe copii, n-aș putea să dau sfaturi, însă pot să spun cum voi proceda eu cu viitoarele mele progenituri. Știu că-i voi încuraja să încerce toate sporturile, astfel încât să-și dea seama ce li se potrivește. Pentru că, doar după ce ai termen de comparație, poți face alegeri judicioase.

Un îndemn de final…

Urmați-vă visurile, oameni buni! Dar transformați-le în obiective, puneți-le în agendă și acționați zi de zi cu pași mărunți în direcția aleasă. Începeți acum, nu de mâine, nu de luni sau de la 1 ianuarie. Totul este posibil și doar noi stăm în calea noastră. Nu există limite, doar obstacole pe care le putem observa sau putem alege să le depășim. Totul ține de noi. Pas cu pas.
Pe Vlad îl găsiți cu totul pe vladtanaseblog.wordpress.com

Foto: Arhivă personală

------------------------------
Dacă ţi-a plăcut articolul și vrei să susții SPORTescu, iți dăm cateva idei:
- folosim unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile afiliate, site-ul nostru primește un comision din partea magazinelor pe care le promovăm. Nu te costă nimic în plus și ai șansa să ne susții;
- intră în Comunitatea SPORTescu de aici;
- dă Share și transmite-l prietenilor tăi, poate și ei vor să-l citească.
Mulțumim.
----------
Acest articol este proprietatea SPORTescu.ro, fiind protejat de legea drepturilor de autor. Preluarea conținutului se poate face doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ.

LĂSAȚI UN MESAJ

Loading Facebook Comments ...