Vlad Tănase, viața de ultramaratonist

Vlad Tănase (31 de ani) a acceptat provocarea de a vorbi despre el, despre viața de ultramaratonist și despre participarea lui la 6633 Ultra, cursa nebunească de la Cercul Polar de Nord pe care a terminat-o pe locul 3, împreună cu Andrei Roșu, cu care am realizat de asemenea, de curând, un interviu în SPORTescu.

Tanase3

Mi-au plăcut mult cuvintele lui de dinainte de plecare, publicate pe blogul personal: „În câteva ore plecăm. Peste alte trei zile vom lua startul. Ştiu că 6633 mă va dezbrăca de toate învelişurile pe care le am. Mândrie, trufie, ignoranţă, delăsare, răutate. Astea sunt doar câteva dintre ele, mai am şi altele. Vreau doar ca de frică să scap atunci când voi ajunge la finish. Atât vreau.”

Vlad Tănase, cine ești tu? Povestește-ne, te rog, despre tine ca om, pentru ca cititorii SPORTescu să te cunoască.

Cine sunt eu? Asta este o întrebare pe care mi-o pun în timpul și după fiecare încercare sportivă, și nu numai. Și asta pentru că fiecare impas, fiecare obstacol pe care-l depășesc mă schimbă mai mult decât îmi închipuiam. Sunt oltean la origine, născut în Slatina, oraș în care revin cu mare drag ori de câte ori am ocazia. Avem acolo și un grup bine închegat de sportivi amatori, Slatina Running Team, pe ai cărui membri vreau să-i salut pe această cale și să le mulțumesc pentru tot suportul. Locuiesc în București de vreo 15 ani, sunt consultant fiscal full time în cadrul echipei TZA Tax, alături de adevărați profesioniști în domeniu. Am o iubită, planuri de căsătorie, prieteni, beau bere, mănânc carne, mai scap și pe la fast-food. Deci da, sunt un om normal cu job, care aleargă, înoată sau/și pedalează în timpul liber. Un sportiv amator care nu-și neglijează „obligațiile” sociale, pentru că, dacă voi avea vreodată vreun regret, acela nu va fi cu siguranță că nu m-am antrenat mai mult, ci că nu am petrecut mai mult timp alături de cei dragi mie. Bine… am și avantajul că pe la 05:30 dimineața, când au loc de obicei antrenamentele mele, nu mă cheamă nimeni la o pizza și nici iubita sau familia la shopping sau pe la vreun grătar. :))

Cum arată o zi din viața lui Vlad?

O zi normală din viața mea începe de obicei pe la 05:30 dimineața, când ies la antrenamente. De la 9:00, merg la birou, unde fac ce-mi place, iar spre seară, dacă nu reușesc să mai strecor un antrenament, mă găsești plimbându-mă prin parc, pe la teatru sau film. S-ar putea să dai de mine și pe la vreo cafenea sau restaurant, uneori chiar și pe la KFC. :)) Poate părea că de la un moment dat încolo și pentru mine devine monoton, dar am mare grijă ca acest lucru să nu se întâmple. Sunt un tip spontan, mă ajută și asta. La antrenamente, nu am cum să mă plictisesc, pentru că fiecare este diferit. La muncă, prin natura meseriei (slavă Domnului!), nu mă confrunt zi de zi cu aceleași spețe, iar spre seară, de fiecare dată fac altceva. Poate că am în plan să merg la un film, dar, dacă în drum spre casă văd vreo cafenea drăguță, îmi iau iubita și mergem acolo. Ne adaptăm și încercăm să ne facem viețile așa cum ni le dorim.

Când te-ai apucat de sport și ce sporturi practici?

De când mă știu, mi-a plăcut sportul. Încă din școala generală mi-a plăcut fotbalul, nu sunt însă microbist (culmea!?!). Mai târziu, când am venit în București, m-am apucat de fitness, am făcut vreo șase ani. După ce am schimbat locul de muncă, odată intrat în mediul corporatist, m-am apucat de alergat. Asta se întâmpla acum vreo patru ani. 10 km, 21, 42 km… am început să cresc distanțele. Am învățat să înot și astfel, pe lângă alergare, m-am apucat și de triatlon. Deci, concret,  merg la sală, alerg, înot și pedalez. Cred că este suficient, nu?

Care sunt cele mai mari frici ale tale?

Deci avem așa: mi-e frică să vorbesc în public și am rău de înălțime, asta ca să le enumăr pe primele care-mi trec prin minte acum. Însă lucrez la ele: nu refuz nicio oportunitate de a vorbi în public și observ că temerea asta mi s-a mai „îndulcit” odată cu fiecare astfel de invitație. În ceea ce privește frica de înălțime, aici am tot încercat chestii: escaladă, mers pe munte, via ferrata… N-am reușit însă să trec peste această frică și am renunțat la a mai încerca. Până la urmă, nimeni nu e perfect. :))

Tanase7

Ce te motivează să te dai jos din pat?

Atunci când mă antrenez pentru un concurs, de fapt o fac în mare parte și de frică, de teamă că, dacă nu ies la antrenamente, s-ar putea să nici nu ajung la finish-ul concursului pentru care mă pregătesc. Așa funcționez eu: îmi găsesc concursuri pentru care, la momentul la care ma înscriu, nu sunt pregătit. Drept urmare, trebuie să trag tare la antrenamente. Desigur, îmi place sportul și am să fac asta cu constanță, indiferent dacă am sau nu o provocare pe agendă, însă n-aș putea-o face cu aceeași intensitate doar pentru sănătate, de exemplu.

Care este viziunea ta despre sportul de performanță în România? Ce ar trebui schimbat? 

În primul rând, vreau să reiterez un lucru: tu acum îi ceri unui sportiv amator să-și exprime opinia cu privire la sportul de performanță. Dar, dacă tot mă întrebi, consider că alergarea și triatlonul au căpătat o mare amploare în ultimii ani în România. An de an, apar tot mai multe competiții, iar participarea este tot mai numeroasă. Cu toate acestea, este în continuare loc de creștere. Acest lucru nu poate fi decât benefic pentru atleții noștri profesioniști, pentru că tot mai mulți sportivi amatori devin extrem de bine pregătiți și competitivi, astfel încât profesioniștii beneficiază de o concurență tot mai acerbă pe plan intern. Drept urmare, și atleții noștri profesioniști trebuie să tragă tot mai tare pentru a se clasa pe podium. Totuși, deși acest lucru reprezintă un avantaj cert, suntem cu mult în spatele statelor cu tradiție în sport și chiar al țărilor vecine, vezi cazul Ungariei. Avem un nucleu redus de sportivi profesioniști care ocupă meritat podiumurile interne în mod constant, însă noi, amatorii, mai avem mult de tras până la a le oferi acestora un „loc de joacă” cu adevărat competitiv. Pentru că, în final, dacă tu, ca sportiv profesionist, trebuie să lupți pentru un loc fruntaș cu cât mai mulți alți sportivi, asta nu face decât să te pregătească mai bine pentru confruntările cu cei pe măsura ta, la competițiile externe. Dacă tu vii la concurs și câștigi locul 1 detașat, la 30 de minute de locul 2, când vei concura afară, îți va fi foarte greu să obții performanțe similare în fața unor sportivi care se antrenează ca și tine, 6-8 ore pe zi.

Dacă vorbim de ultramaraton?

Îmi exprim dezamăgirea  față de interesul autorităților pentru acest sport. Încă nu avem o federație de ultraatletism care să ne ofere cadrul formal de participare la competițiile externe. Nu vorbim de fonduri aici, de bani pe care sportivii noștri să-i primească de la vreo autoritate națională. Mă refer la posibilitatea ca sportivii noștri amatori să poată participa spre exemplu la Campionatele Europene sau Mondiale în mod oficial și sub egida unei autorități. Acești sportivi oricum fac asta cu fonduri proprii și reprezintă România la competiții, purtând steagul țării noastre peste tot prin lume, cu smerenie și încercând să aducă României faimă în aceste sporturi. Și cât de cât, eu cred că reușesc. În plus, am discutat cu oameni avizați din domeniu sau sportivi amatori cu rezultate notabile în acest sport și avem semnale pozitive din partea federației internaționale, care ne așteaptă și ne încurajează să creăm odată cadrul formal pentru a asigura sportivilor noștri participarea și, de ce nu, recunoașterea la nivel internațional.

Ce ar trebui să facă autoritățile?

Nu e nevoie de cine știe ce investiții din partea statului român, cel puțin din câte știu eu. Avem oameni cu expertiză în domeniu care pot mișca lucrurile din loc, însă până acum toate apelurile făcute s-au lovit de promisiuni. Desigur că va fi greu, că, probabil, după cum spuneam anterior, prima dată poate că nu vom avea rezultate comparabile cu ale Franței, de exemplu, dar știm cu toții că astfel de demersuri sunt investiții pe termen lung. În definitiv, consider că aspectul înființării unei federații naționale de ultraatletism trebuie privit de către autorități prin prisma întrebării „Dacă o facem, ce avem de pierdut?” și nu prin prisma comercială imediată de genul „Dacă o facem, ce avem de câștigat?”. Este nevoie de timp. Cam asta ar fi viziunea mea, repet, a unui sportiv amator.

Cum poți îmbina armonios cariera cu sportul?

Fiecare are prioritățile lui, asta e clar. Dacă vrei să te antrenezi, o faci pur și simplu, la fel cum dacă vrei să fii promovat la muncă, muncești și te dezvolți continuu. Este nevoie de un efort constant, indiferent de calea aleasă. Pentru mine, ca amator, desigur că uneori este dificil să împac toate aspectele vieții cotidiene, iar uneori este nevoie de concesii. Dar totul se rezumă, după cum spuneam, la priorități. Vrei carieră, vrei să devii sportiv, vrei și una, și alta? Orice ai alege, trebuie să acționezi în acea direcție cu răbdare și cu pași mărunți. Dar se poate. Așa cum eu reușesc să fac asta, oricine poate. Trebuie să vrei, nu să-ți dorești. Aici e cheia.

Tanase2 (1)

Câte ore te antrenezi pe zi?

Depinde. Dacă am o competiție în agendă, în perioadele de vârf ale planului de antrenament pot să ajung și la șase ore pe zi în weekend, dar în general fac două-trei ore pe zi, uneori chiar mai puțin. Constanța este cheia. De cele mai multe ori,  calitatea primează, și nu cantitatea.

Ce-ți place să faci cel mai mult?

În afară de sport, ador să merg la pescuit. În general, orice activitate în natură ma atrage. Că vorbim de sport, pescuit, drumeții sau simple plimbări în parc, toate aceste activități mă atrag și îmi încarcă bateriile.

Ce-ți place cel mai mult și cel mai puțin în România?

Consider că România are cu ce, ca să spun așa. Ai unde să te plimbi, ai ce să faci, ce să vezi. Avem toate formele de relief, iar bogăția culturală a acestei țări este cel puțin debordantă. Competițiile sportive interne mi-au purtat pașii prin locuri mirifice, care nu știam că există. Este însă păcat că nu suntem capabili (încă) să exploatăm aceste bogății în mod sustenabil. Ne cam batem joc de ce avem aici lângă noi, fie că vorbim de inconștiența cu care ne vindem și ne exploatăm resursele sau de aspecte la o scală mai mică, precum responsabilitatea fiecăruia dintre noi față de mediu. Nu încerc acum să fac pe lupul moralist, însă consider că nu trebuie decât să avem grijă de ce „ne-a fost oferit”.

La ce concursuri ai mai participat până acum și de ce faci tot ce faci?

Am participat la multe concursuri, atât naționale, cât și în străinătate. Să tot fie câteva zeci, n-am o cifră exactă. La multe am mers pentru a explora zonele în care acestea s-au desfășurat. La altele am participat susținând Pădurea Copiilor. O fac de fiecare dată cu mare plăcere. Comunitatea sportivilor este una deosebită, în care cunoști oameni cu povești de viață aparte și de la care poți învăța foarte multe lucruri. Tot ce gravitează în jurul unui concurs, de la antrenamente până la călătoria spre locația concursului sau participarea efectivă, formează un cadru vibrant, care mă atrage ca un magnet, iar odată intrat în această comunitate, nu-ți vei mai dori să ieși prea curând.

Citiți mâine partea a doua a interviului cu Vlad Tănase: „În partea a doua a cursei, eram devastat! Plângeam ca un copil, până îmi inghețau ochelarii!”

Fotografii: Arhivă personală

------------------------------
Dacă ţi-a plăcut articolul și vrei să susții SPORTescu, iți dăm cateva idei:
- folosim unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile afiliate, site-ul nostru primește un comision din partea magazinelor pe care le promovăm. Nu te costă nimic în plus și ai șansa să ne susții;
- intră în Comunitatea SPORTescu de aici;
- dă Share și transmite-l prietenilor tăi, poate și ei vor să-l citească.
Mulțumim.
----------
Acest articol este proprietatea SPORTescu.ro, fiind protejat de legea drepturilor de autor. Preluarea conținutului se poate face doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ.

LĂSAȚI UN MESAJ

Loading Facebook Comments ...