Înotul, cum ne pregătim copiii, cum avem grijă de marii noștri campioni

Conform dictonului „Gândim prea mult, simțim prea puțin”, voi detalia despre cum scriem și vorbim prea mult despre fotbal și mult prea puțin despre celelalte sporturi, lăsate de mulți ani într-un con de umbră.

Nu avem de ce să ne mirăm că se întâmplă asta, pentru că este o consecință firească a lipsei de interes și de investiții în celelalte sporturi. În afară de câteva trofee și medalii câștigate la nivel național sau internațional la diverse discipline sportive, sportul în România se reduce, inevitabil, la fotbal.

43 de sporturi diferite, care acoperă 56 de discipline sportive, au făcut parte din programul olimpic la un moment sau altul. Programul Jocurilor Olimpice din 2000, 2004 și 2008 a inclus 28 de sporturi, iar pentru Jocurile Olimpice din 2012 baseball-ul și softbalul au fost eliminate, reducând programul olimpic la 26 de sporturi. (sursa: Wikipedia)

Avem copii extraordinar de talentați, copii dornici să facă performanță, dar avem minime condiții de antrenament, indiferent de disciplină.

O să mă limitez azi la înot, fiind mamă de înotătoare, cu promisiunea că în următoarea perioadă voi vorbi și despre celelalte sporturi.

În ultimii ani, trebuie să recunoaștem că nu prea am auzit de surprize majore în natația românească. Avem multe cluburi care încurajează practicarea înotului, mulți antrenori care-și dau silința, mulți părinți care-și direcționează odraslele în această direcție. Nu sunt toți capabili de înalta performanță, care presupune foarte multe eforturi, din toate punctele de vedere. Dar cei care vor să urmeze acest drum sunt blocați și de lipsa unor condiții optime de antrenament.

Bineînțeles, nu avem bazine

Nu vreau să ne comparăm cu alte țări, pentru că suntem departe de a fi internaționali din acest punct de vedere, dar vreau să subliniez faptul că nu avem suficiente bazine pentru a răspunde corespunzător cererii. Concursurile internaționale, de exemplu, se țin în bazine de 50 m. În București, capitală europeană, există doar două astfel de bazine – Lia Manoliu, care arată deplorabil, și Dinamo, care, din motive probabil obiective, nu poate fi accesat de cluburile private.

Majoritatea concursurilor municipale sau regionale se țin la Complexul Olimpic Izvorani, dotat cu un astfel de bazin, aflat la 40 de kilometri de București. La nivel național, situația este aceeași.

În ciuda acestor impedimente, România va avea anul acesta un reprezentant la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din august. Robert Glință (foto jos, alături de părinții săi), care pe 18 aprilie împlinește 19 ani, este “extraterestrul” român (sursa: https://pressone.ro/extraterestrul/) care are șanse mari să readucă România acolo unde merită – pe podiumul olimpic.

Întrebarea este: ce face România pentru acești sportivi? Știm că nu o medalie înseamnă marea performanță, iar ca să ajungi la un eveniment sportiv de asemenea anvergură trebuie să ai o întreagă echipă de specialiști în spate, talent cu carul, sprijin financiar și, nu în ultimul rând, o voință și o muncă de titan.

Speranțe avem și în Norbert Trandafir, Marius Radu, Alin Artimon, Daniel Martin, Alexandru Coci, Claudia Gâdea și în mulți alții nedescoperiți, care sperăm să nu rămână astfel.

Revigorare, susținere, implicare

Citeam zilele trecute un articol publicat pe blogul lui Șerban Huidu, din care, cu acordul autorului, voi reda câteva pasaje pentru a trage o concluzie tristă: sportul românesc are nevoie de revigorare, de susținere, de implicare, de investiții, de profesioniști și oameni dedicați, de interes și de dorința vie de a ajunge, din nou, în elita mondială. Acolo unde ne-au dus, de-a lungul timpului, în natație, Carmen Bunaciu, Camelia Potec, Beatrice Câșlaru, Noemi Lung, Dragoș Coman, Luminița Dobrescu, Răzvan Florea, Anca Pătrășcoiu, Diana Mocanu – despre care este și pasajul de mai jos.

„Priviți această campioană și spuneți-mi câți dintre voi ar fi recunoscut-o? Priviți-o pe cea care pentru noi este ceea ce pentru americani este extraterestrul Michael Phelps. Este fata care la 16 ani, după ce-a înghițit apă cu clor toată copilăria, după ce a dârdâit de frig iarna în apa bocnă a unui bazin din Brăila, a bătut toate marile campioane ale lumii. Și nu o dată, de două ori. Cam ăsta e tristul adevăr, și mai e o poveste tristă. Fata asta nu și-ar fi încheiat cariera la 18 ani, dacă România avea un sistem sportiv și educațional coerent. Dacă de ea se ocupa un psiholog, dacă ar fi avut condiții omenești de antrenament. Acum trăiește din amintiri și pregătește fetițe talentate care-și sacrifică cei mai frumoși ani pentru nimic. Că din nefericire, în epoca vitezei, a nepăsării și a nonvalorii publicate pe prima pagină, medaliile mor… și e păcat!” (sursa: serbanhuidu.ro).

„În opinia mea, Diana Mocanu este cea mai valoroasă înotătoare româncă din toate timpurile. Și eu am obținut performanțe în acest sport, dar să nu uităm că ea are două titluri olimpice”! Aceste vorbe au fost spuse cu mare fair-play de o altă campioană olimpică, Camelia Potec, în decembrie 2012, cu ocazia anunțului retragerii ei din activitatea competițională.

Diana Mocanu e născută pe 19 iulie 1984 la Brăila, oraș scăldat de apele Dunării, predestinat parcă să dea lumii mari campioane la înot, Potec și Mocanu provenind de aici. Diana a câștigat două medalii de aur la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, în probele de 100 și 200 de metri spate. (sursa: freejournalist.eu)

Iată cateva detalii despre Diana Mocanu:

Credit foto: Arhivă personală Robert Glință, Gala Natației Românești, presagalatibraila.ro