Cum am ucis sportul românesc…

Am ucis sportul românesc după revoluție, dar era nevoie de un eșec de proporții uriașe, precum cel din gimastică, pentru a realiza acest fapt.

M-am născut când Nadia lua primul 10. Am fost colegă de școală cu Yvonna Patzaichin, fata marelui Ivan, iar anul trecut multiplul nostru campion mondial și olimpic la caiac-canoe a premiat-o pe Rebecca, fata mea, la Delta Triathlon. E o mare onoare să fii medaliat de un asemenea om deosebit. M-am împrietenit anii trecuți cu Camelia Potec și Carmen Bunaciu, pe care le admir și le iubesc. Cunosc mulți oameni care au făcut istorie în sport și au reușit să aducă România acolo unde eu încă mai cred că îi este locul, în fruntea clasamentelor.

La fel ca la toate celelalte discipline, avem doar vârfuri care reprezintă un procent minuscul, mult prea puțin pentru a fi reprezentativ pentru o țară care a fost mereu prezentă în elita sportului internațional.

Înainte de revoluție, sportul românesc era la loc de cinste. Știu că această afirmație va da loc interpretărilor, dar haideți să ne amintim ce sportivi a dat România înainte de anii ’90. De ce? Pentru că atunci nu aveai prea multe opțiuni și sportul era valorizat și încurajat. Ce s-a schimbat după revoluție? Au intervenit interesele financiare și politice și jocurile de putere. Adevăratele valori românești care au făcut înconjurul lumii atâția ani au fost toate abandonate.

Am văzut ieri „Scrisoarea deschisă Echipei de Gimnastică a României”, pe care o puteți citi aici, publicată pe Facebook de Paul Ziert – International Gymnast Magazine, publicație dedicată noutăților din gimnastica mondială ce a fost înființată în 1956 în Statele Unite. Mi-a fost atât de greu să citesc acele rânduri fără să plâng de durere și tristețe, dar și de neputință și de ciudă îndreptată către cei care ar fi trebuit să facă ceva de-a lungul anilor și care nu au reușit decât să dărâme tot ce a fost construit în ani de muncă, inclusiv visele sportivilor noștri, cărora le-au frânt, la propriu, aripile în zbor.

Am citit toate comentariile la această postare. Mesajul general transmis de oameni din întreaga lume era același: „Nu-mi pot imagina Jocurile Olimpice fără echipa României.”

Cele mai multe medalii românești, obținute de gimnastică

Conform Wikipedia, „prima participare a României la Jocurile Olimpice a fost în anul 1900, în timp ce Comitetul Olimpic și Sportiv Român a fost înființat în 1914.

Începând cu anul 1924, România a participat la Jocurile Olimpice cu o echipă completă și de atunci a lipsit doar la două ediții ale Jocurilor Olimpice de vară (Los Angeles 1932 și Londra 1948) și la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă (Squaw Valley 1960). La Olimpiada de la Los Angeles din 1984, România a fost singura țară din blocul comunist care nu a participat la boicotul inițiat de Uniunea Sovietică.

Sportivii români au câștigat un total de 302 de medalii, dintre care cele mai multe au fost obținute la gimnastică. România ocupă locul doi (după Ungaria) ca număr de medalii câștigate de o țară care nu a fost gazdă a Jocurilor Olimpice.”

Cei care au adus echipa de gimnastică a României în stadiul în care este, și nu numai, pentru că putem face referire la toate disciplinele spotive unde de ani întregi nimeni nu a mai făcut nimic bun,  au văzut acest dezastru și știau că la un moment dat se va întâmpla și asta. Și au ales să nu facă nimic.

A plâns Năstase. Așa, și? Au plâns și plâng milioane de copii talentați care-și cer dreptul la condiții umane de antrenament de ani de zile, în absolut toate disciplinele sportive. Și tăcere.

Vina e a noastră, a tuturor

Și vina nu e doar a celor care trebuiau să se ocupe de sportul românesc. Vina este a noastră, a tuturor, pentru că suntem legați la ochi și lăsăm lucrurile să se întâmple. O aplaudăm pe Simona Halep când câștigă câte un meci, mai dăm o lacrimă când mai luăm un aur la fizică, geografie sau mai știu eu la ce olimpiade internaționale, ne mai emoționăm când un înotător, Robert Glință (unul singur la o populație de milioane de oameni), ne reprezintă la Rio, ne bucurăm când echipa de scrimă sau de handbal mai aduce câte o victorie… De când este asta suficient și de când aceste victorii sunt ale noastre, ale României?

Nu sunt ale noastre, sunt ale celor care au ales acest drum pe cont propriu, care au muncit și muncesc, pe unde pot, cum pot, pentru a-și îndeplini un vis. Sportul nu e filosofie, nu e similar plantării panseluțelor în parcuri și grădini sau schimbarea bordurilor o dată pe an sau vopsirea gardurilor și iluminatul fântânilor… Sportul înseamnă investiții, interes, baze sportive dotate corespunzător, medici, psihologi, antrenori, descoperirea de talente, încurajarea, susținerea pe termen lung, management, consecvență, coeziune, pasiune, dedicare, educație, reprezentare.

Spunea ieri Lavinia Pavel într-un articol aici că sportul nu este rentabil, nu se câștigă bani de pe urma lui, de aceea nu interesează pe nimeni. Dar se câștigă ceva mult mai valoros, ce nu poate fi cumpărat cu toți banii din lume: respectul și iubirea unei națiuni întregi.

Privim consternați atentatele din țări vecine și ne întrebăm unde vom ajunge. Noi nu avem nevoie de teroriști, ai noștri se descurcă foarte bine și le pot da lecții și altora. Și sunt mult mai puternici decât toți la un loc. Se cheamă ignoranță, aroganță, politică, nesimțire, lipsă de educație, vanitate, fals, lipsă de integritate, minciună, prostituție, plagiat, toate la cel mai înalt nivel.

Iar bombele au început să explodeze ca steagurile lui Caragiale. Una la Sănătate, una la Educație, una la Sport, una la Agricultură… Până se alege praful și până când România, țara în care ne-am născut și pe care o iubim, așa rănită cum este, va rămâne doar o poză frumoasă de colecție postată, din când în când, pe Facebook.