Povești de campioni. Ascensiunea și suferințele unui căpitan de națională

Transpirația se transformă în țurțuri, afară sunt minus 24 de grade Celsius, dar puștiul de 19 ani aleargă și iar aleargă. E undeva departe de casă, fără familie, fără prieteni, trage de el, trece peste toate suferințele, ca să ajungă  fotbalist mare.

Și a ajuns! 72 de selecții la națională, 25 de goluri marcate, căpitanul primei reprezentative în a doua parte a carierei, 127 de meciuri și 24 de goluri în Bundesliga. Sunt câteva repere din palmaresul de fotbalist al lui Ciprian Marica.

Provenit dintr-o familie „nu bogată, dar peste medie”, așa cum el însuși aprecia, Ciprian a avut încă din timpul carierei o abordare corectă a laturii financiare: „Nu am fost niciodată un teribilist. Mi-am făcut toate poftele, dar nu am aruncat cu banii. Am avut oameni lângă mine care să mă ajute cu deciziile. Dacă eu iau o decizie, mă tragi de mână și îmi spui că nu e bine, nu contează dacă ești prietenul meu. Mi-am luat niște oameni pe branșa business”.

De altfel, Marica are în prezent mai multe afaceri, fiind și printre acționarii Farului Constanța, alături de Hagi și Rivaldo. A ales să nu rămână „în iarbă”, ca antrenor,  după ce și-a pus ghetele în cui. Culmea e că nici fotbalist nu s-ar mai face în cazul în care ar putea să dea timpul înapoi…

Călduri infernale și geruri de crăpau pietrele

Nu poate uita antrenamentele pe călduri infernale, în care i se făcea rău când dădea ture de teren, iar antrenorul îi spunea să nu se oprească, să vomite din alergare. Sau cele pe vânt puternic și pe ploaie tăioasă. Nu va uita niciodată antrenamentele la -24 de grade Celsius din perioada Șahtior Donețk, în care transpirația se transforma instant în țurțuri!

Bineînțeles, își aduce aminte cu plăcere de momentele frumoase trăite într-o carieră începută timpuriu. Avea numai 16 ani când a făcut trecerea la echipa de seniori a lui Dinamo și 19 neîmpliniți când s-a transferat la Șahtior Donețk, cu care avea să cucerească trei titluri, o Cupă și o Supercupă ale Ucrainei.

A recunoscut la prima ediție a SBA, în 2015, că nu i-a plăcut la Donețk, unde „era o singură stradă luminată”, dar a suferit pentru a ajunge apoi în Germania, unde a jucat pentru Vfb Stuttgart și Schalke 04.

Exemplul Raul

La Schalke a fost coechipier cu Raul Gonzalez. „Era Raul, simbolul lui Real Madrid.  Dar stătea la orice poză, cu oricine îl ruga. Nu conta dacă era la stadion sau cu familia. Când era la masă, se ridica în timp ce mânca și făcea poze. Oferea respect, nu aștepta să i-l oferi tu. Era un tip absolut normal, râdea când era de râs, înjura când era de înjurat. Era uman, nu exista zidul pe care mi l-am imaginat”, și-a amintit Marica.

În antiteză, la noi erau jucători de națională care aveau „alergie” la fani. Dădeau  din mâini și îi îndepărtau pe cei care îi solicitau să facă poze cu el: „În România, cum ajungi puțin mai sus, ți se pare că ești pe un piedestal și te uiți de sus la ceilalți”.

Dacă faci ceva bun, mândrește-te!

Poate că această mentalitate este una dintre explicațiile pentru care românilor le este greu să răzbească „afară”. Un alt obstacol observat de Marica ține tot de mentalitate: românii nu știu „să își vândă imaginea”.

„Noi creștem cu educația că, Doamne, lasă-i pe ceilalți să vorbească despre tine. În Germania e cu totul altă viziune: dacă faci ceva și ești bun, spune domnule, mândrește-te! Asta am învățat în Germania: să ai încredere în tine dacă știi că ești bun și faci ceva important”.

O altă învățătură din perioada în care a jucat în Bundesliga: „Neamțul, dacă îl nedreptățești și nu-l bagi să joace, se duce peste antrenor și cere explicații. Își dorește să afle ce nu face bine, să poată îmbunătăți. Mentalitatea noastră: capul plecat, sabia nu-l taie. Românii își acceptă statutul de rezervă cu capul în jos”.

Marica „țiganul” și Mourinho șiretul

Și mai e ceva care atârnă ca o piatră de moară de picioarele fotbaliștilor români care joacă în Occident: felul în care percep cei de acolo nația noastră.

„Să vă spun ce mi s-a întâmplat mie: s-a schimbat antrenorul la Stuttgart, a venit un elvețian. Aveam meci cu Poli Timișoara în cupele europene. Ne strânge pe toți la mijlocul terenului și ne spune: mâine întâlnim Timișoara, o echipă de țigani, ca Marica. Toți au început să râdă. Zic: Nu, nu, eu nu-s țigan… Iar el îmi spune: Nu contează la mine că ești țigan sau că nu ești. Ideea e să joci și să-ți faci treaba”.

Ei bine, „țigani” așa cum suntem, am însemnat și încă însemnăm ceva în fotbalul european. Să luăm exemplul lui Chivu, care este acum „principalul” lui Inter Milano.

Marica a vorbit și despre calitățile principale ale unui antrenor: să fii bun pedagog și să știi să „cobori” la nivelul fiecărui jucător, să îi explici tactica pe înțelesul lui. Apropo de Chivu, care era antrenat de „The Special One” la Inter, i-a spus la un moment dat lui Marica: „Cipri, Mourinho e șiret. Ne dă mesaje la două noaptea, vrea să arate că e de-al nostru”.

Când vine vorba de antrenori, nu se putea ca Marica să nu vorbească despre Mircea Lucescu, de la care a învățat multe, dar căruia i-a descoperit câteva „cusururi”. De pildă, ținea ședințe de peste o oră și jumătate, astfel că la final fotbaliștii nici nu își mai aminteau ce se vorbea în ele, și îi băga pe jucători în cantonament înainte de meciuri.

Nu mai există prietenie între fotbaliști

Dintr-un cantonament în altul… urma cel de la echipa națională, pentru care Marica era luat direct de la aeroport de o mașină trimisă de Federație. Nici măcar nu apuca să își vadă familia când ajungea în țară și de care îi era foarte dor, chiar dacă tatăl fusese un „terorist” în timpul copilăriei. Îi dădea cărți să citească și îl punea să povestească ce a citit!

Dar să ne întoarcem la echipa națională. Ciprian a observat o diferență semnificativă între ce se întâmpla la convocări în anii 70-80, față de situația din anii 2000 (și din prezent). Înainte, se juca rummy în cantonamente sau alte jocuri de societate, între jucători exista interacțiune și se dezvoltau prietenii. Acum, fiecare  stă în camera lui, cu laptopul, cu iPhone-ul, nu mai sunt relații de amiciție, iar asta se vede în teren.

„Erau mult mai uniți, vorbeau la telefon, se întâlneau des, erau chiar prieteni de familie. A dispărut acest aspect și vă spun că se simte în joc, pentru că ești un tot unitar, și în afara terenului, și în teren. Altfel treci peste execuția greșită a unui prieten. Dacă nu ești prieten cu cel care greșește, îi reproșezi, el se enervează și apar conflictele”, a explicat Marica la SBA. 

A plecat rapid din orașul în care femeile erau „mascate”

Întrebat care este orașul care i-a plăcut cel mai mult, dintre cele în care a locuit, fostul căpitan al „tricolorilor” a răspuns fără ezitare: „Madridul mi-a plăcut cel mai mult. Madridul e Madrid. În primul rând, clima… Era soare și în decembrie. Chiar dacă era frig, era soare”. I-au plăcut, apoi, viața și ordinea din Germania, din Stuttgart în special.

La polul opus a fost Konya: „Oraș de trei milioane de locuitori. Cel mai religios oraș din Turcia. Nu găseai să bei o bere. Eu nu sunt un alcoolic, nu îmi place neapărat să beau, dar nu găseai o bere, nu găseai un restaurant în afară de cele turcești. Femeile, toate mascate. La un moment dat, am fost nevoit să reziliez contractul cu ei”.

„Am avut destule momente grele în carieră, dar m-am înconjurat de oameni pozitivi. ȘI părinților le ceream să îmi spună numai lucruri bune. Știam când jucam prost, nu aveam nevoie de ei să îmi spună ASTA. De la EI AVEAM nevoie doar să îmi dEA energie bună”.

Ciprian Marica

Primul program din România dedicat profesioniștilor din sport a depășit oficial 10 ani de existență. Pe 22 octombrie, începe o nouă ediție Sports Business Academy.