De cine trebuie să ascultăm când facem sport

De cine ascultăm când facem sport? Este o întrebare la care încercăm să oferim câteva răspunsuri în rândurile de mai jos.

La o simplă căutare pe Google, dai peste mii de specialiști în nutriție, sport, psihologie sportivă și peste o mulțime de cluburi sportive și te întrebi cum naiba a ajuns România, cu atâția specialiști și cu atâția oameni care fac sport și mănâncă sănătos, să fie codașă la sănătate, să eșueze lamentabil în toate ramurile sportive și să fie printre primele țări la capitolul obezitate.

Părerea mea este că asistăm la un fenomen de îndobitocire în masă. Și o să explic de ce. Începând cu grădiniță și terminând cu liceul, se practică foarte puțin sport, respectiv două ore pe săptămână (nu mă refer la școlile de profil). În afara acelor două ore, care înseamnă aproape nimic pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil, sunt foarte puțini cei care mai fac și altceva. Chiar și alergatul în parc, mersul pe role, bătutul mingii la vârste fragede înseamnă mișcare, dar câți copii fac asta?

În școala generală, lucrurile se complică, sunt copii care deja au preferințe, încep să se orienteze către un sport care le place, dar, repet, un procent foarte mic. Restul rămân la cele două ore săptămânale, dacă nu-și iau scutire medicală, alt fenomen la modă.

Motivele pentru care copiii nu fac sport

Chiar și cei care fac sport regulat, unii la nivel de amatori, alții la nivel de performanță, ajung la stadiul de a nu mai vrea să practice vreun sport din mai multe motive:

• Enorm de multe teme – după ce că sistemul de învățământ este unul perimat și neorientat către copil și evoluție, temele pentru acasă devin o adevărată povară, mai ales atunci când părinții consideră că școala reprezintă o prioritate prin comparație cu sportul și-și țintuiesc copilul în scaun până termină temele, după care acesta poate face ce vrea. Când, mai exact?

• Lipsa informării corecte și a educației în spiritul sănătății mentale și fizice – în şcoli această educație se rezumă la acele două ore. Dacă părinții nu-și îndeamnă copiii să facă sport și nu-i susțin, școala o va face mult prea puțin, iar antrenorii nu au cum să afle de existența potențialelor talente.

• Lipsa de înțelegere din partea profesorilor – materia fiecăruia este cea mai importantă, copilul trebuie să învețe. Ce dacă face sport, să o facă în timpul liber! Care timp liber? În mod evident, în România zilelor noastre, un copil care practică sport de performanță, deși acest lucru ar trebui să-l motiveze și să-l ajute inclusiv în sport, va ajunge limitat din punct de vedere cunoștințe sau abilități și talente din lipsă de timp. Timpul unui sportiv este împărțit între școală, teme, antrenamente, meditații și trăirea copilăriei, printre picături. Și mai trebuie să și doarmă și să mănânce, măcar din când în când.

• Lipsa promovării sportului ca o valoare națională, lipsa resurselor, a condițiilor de antrenament, a specialiștilor, a investițiilor în sport.

• Lipsa susținerii la vârste care impun transformări fizice și psihice, care cer mai multă înțelegere, mai mult ghidaj, mai multă implicare din partea părinților și antrenorilor, dar și din partea școlii.

• Lipsa resurselor financiare, pentru că sportul necesită investiții, și acestea nu sunt mici deloc.

• Saturația, fenomen ce se manifestă atunci când nu mai faci cu plăcere sport, când presiunea e mult prea mare, se cer rezultate în mod constant și tu, ca sportiv, simți că nici nu mai poți, dar nici nu mai vrei.

• Lipsa rezultatelor.

Au cuvântul campionii

Vorbeam ieri cu doi oameni destupați, pasionați de sport, care-și asumă doza de nebunie, dar și curajul de a acţiona în felul în care o fac și de a spune lucrurilor pe nume: Alex Ciocan (38 de ani, foto sus), despre care putem spune că este o adevărată legendă a ciclismului românesc, având la activ aproximativ 15 Tururi ale României, 8 ale Turciei, 5 ale Greciei, Bulgariei și participări la multe alte competiții internaționale importante (sursa: isostar.com) și Radu C. Milea (33 de ani, foto jos), care a început să practice orientarea sportivă de la 12 ani și a avut rezultate excelente; în 2007 a decis să oprească orice activitate sportivă, în anul 2010 și-a făcut reîntoarcerea începând practicarea alergării montane în paralel cu orientarea.

Motivat și sfătuit de Ionuț Zincă, cel mai bun alergător montan român, Radu a devenit, în mai puțin de doi ani, unul dintre cei mai buni tineri alergători montani din România, câștigând primul ultra-maraton individual montan organizat la noi, Ciucaș Ultramarathon (110km, concurs individual) (sursa: compresssport.ro).

Dacă ar fi să concluzionez discuția de vreo două ore, aș spune așa: e foarte bine să avem surse de informare, dar e prost că nu știm să le folosim. Nimeni nu ne îndrumă în școală de unde să ne alegem informațiile, cum să le filtrăm, cum să le reținem pe cele care ne pot ajuta și cum să le ignorăm pe celelalte. Avem așa-zişi specialiști în toate domeniile, știm să facem de toate, dar de fapt nimic cum trebuie.

Iar realitatea din lumea sportului ne trage palme după palme cu fiecare eșec pe care-l avem. Vârfurile sunt mult prea puține, încât te gândești dacă nu cumva au ajuns astfel din întâmplare.

Recomandarea lui Alex și a lui Radu este să fim atenți cu cine lucrăm când ne apucăm de sport, să ne documentăm mai mult până luăm o decizie, să discutăm cu oameni care chiar au rezultate și sunt profesioniști, să ne punem la curent cu ce se întâmplă și prin alte țări în lumea sportului, să facem totul cu responsabilitate și dedicare, până la nivel de excelență, dar să nu ignorăm joaca, nici școala, să devenim, zilnic, cea mai bună versiune a noastră.

Pentru că un sportiv adevărat este cel cu atitudine, cunoștinte vaste, coloană vertebrală, echilibru, cel care știe că într-o zi s-ar putea, din motive obiective, să nu mai poată face sport și va trebui să fie pregătit cu o soluție.

Poate dacă am începe să punem accentul pe calitate, și nu pe cantitate, dacă ne-am gândi la viață ca la o prioritate și am încuraja copiii, de mici, să facă sport, iar noi, părinții, să le devenim modele prin exemplu personal, antrenându-ne împreună cu ei, dacă am reuși să creăm un echilibru între școală-sport-joacă sau serviciu-copii-sport, dacă ne-ar interesa mai mult să fim sănătoși, poate am deveni un popor mai educat, mai viguros, mai sănătos, mai productiv și implicit mai fericit și am ieși din bula de îndobitocire în care am intrat de vreo 20 de ani încoace.

Credit foto: epochtimes-romania.com