Interviu exclusiv David Popovici: La 11 ani, visa la Jocurile Olimpice. Ar mânca și pietre pe grătar! E „tăticul clorului”!

Interviu exclusiv cu David Popovici (împlinește 17 ani pe 15 septembrie), cel mai promițător înotător român, locul 4 în proba de 200 de metri liber la Jocurile Olimpice de la Tokyo, recordman mondial de juniori și speranța României pentru o medalie la JO 2024.

Ai fost tentat vreodată să te lași de înot, în copilărie, când încă nu conștientizai ce potențial ai?

Nu m-am gândit niciodată să renunț. Acum 5-6 ani am avut momente, destul de multe, ar zice domnu’ Adi (n.r. – antrenorul lui, Adrian Rădulescu) când încercam să mă fofilez de la antrenamentele mai grele: simulam dureri de umăr, de stomac, dar el întotdeauna „mă citea” și, nu știu cum, reușea să mă facă să termin antrenamentul. Niciodată nu am vrut să renunț la înot.

Când ai început să visezi că ai putea participa la Jocurile Olimpice?

Cumva m-am gândit când aveam 11 ani (2015) și, pentru că începusem să vorbesc despre cum o să fiu eu campion olimpic când voi fi mare, de ziua mea, tata mi-a comandat un tort pe care erau cercurile olimpice și pe care scria Tokyo 2020. În 2015! Drumul a fost unul normal pentru un sportiv care vrea să facă performanță: am construit încet, căramidă cu căramidă, timpii mei s-au îmbunătățit continuu, iar munca noastră a avut rezultatul pe care l-am dorit: calificare la Jocurile Olimpice. Deși acum știu că mulți din jurul meu credeau că țintesc prea sus, că poate mă grăbesc, că sunt încă mic și 2024 (n.r. – JO de la Paris) ar fi mai potrivit ca țintă, eu știam că pot.

„Aș dedica toate victoriile antrenorului meu!”

Cui îi dedici victoriile?

Nu m-am gândit să le dedic cuiva, însă dacă ar fi să o fac, aș dedica toate victoriile antrenorului meu (n.r. – foto, în stânga). Fără el, fără planul lui de antrenament, fără pasiunea pe care o are față de meserie, eu nu aș fi aici. De fiecare dată când câștig o cursă, mă bucur să îl văd zâmbind. Doar noi doi știm care ne sunt așteptările și câtă muncă avem în spate.

Te mai și abați de la regimul alimentar care ți-a fost impus?

Nu am un regim impus. Am fost genul de copil care a mâncat de toate, cum zice mama. „Și pietre pe grătar” cred că aș mânca. Părinții au încercat să mă învețe ce înseamnă un stil de viață sănătos și, odată ce am crescut, am conștientizat eu însumi de ce zahărul nu e bun sau ce înseamna junk food. De ceva timp, am în echipă un nutriționist experimentat, care are un rol important în ascensiunea mea, și respect recomandările lui. Uneori, ies cu prietenii și mănânc fast food, iar el știe, nu îi ascund. Totul e cu moderație.

Reușești mereu să dormi suficient, chiar dacă trebuie să te trezești la 4 dimineața?

Se știe că somnul este cea mai bună metodă de recupare și încerc să dorm mereu minim opt ore. Uneori, rar, nu îmi iese. Lucrez încă la asta.

Pentru părinți: Trimiteți-vă copiii să facă sport!

Ce efect are asupra ta atenția enormă a presei care ți-a fost acordată în ultimul timp?

În luna mai, după calificarea pentru JO, nu am reușit să gestionăm situația cum ar fi trebuit și mi-a consumat destul de multă energie. În iulie, dupa obținerea victoriilor de la Roma (n.r. – CE de juniori) și, apoi, după Tokyo, am înțeles că îmi pot folosi influența pentru a încerca să schimb diverse situații: accesarea burselor de performanță de către toți elevii sportivi care au rezultate bune, introducerea a minim două ore de sport pe săptămână în școală sau construirea de bazine în România. Îmi doresc să pot convinge cât mai mulți oameni să facă mișcare și cat mai mulți părinți să își trimită copiii să facă sport.

În acest moment, care crezi că este principalul obstacol în cariera ta sportivă?

Interesantă întrebare, este prima dată când îmi este adresată. Nu văd acum obstacole și singurul la care m-aș putea gândi ar fi sa îmi dispară plăcerea de a înota.

În „Coșbuc”, profesorii îi educă pe copii ca spirite libere

Majoritatea înotătorilor optează pentru licee mai permisive sau licee cu program sportiv ca, de exemplu, „Emil Racoviță”. De ce ai ales să înveți la „George Coșbuc”, care e unul dintre cele mai bune din țară? Și cum reușești să ții pasul cu ceilalți din clasă?

Eu sunt în „Coșbuc”, liceu bilingv, din clasa a cincea, pentru că, tot mama zice, „am ureche” pentru limbile străine. Tot mediul de aici – profesorii, colegii care mi-au devenit prieteni, respectul cu care e tratat fiecare copil, felul în care profesorii îi educă pe copii ca spirite libere – m-a făcut sa îmi doresc să rămân în „Coșbuc”. Eu fac înot de ceva ani, iar ei m-au sprijinit încă de la început. Și nu doar pe mine, ci și pe fiecare coleg care are o pasiune, fie că e sport, artă sau orice altceva.

Am colegi deosebiți – mă ajută să recuperez, îmi dau informații și nu se supără dacă, uneori, când mă întorc de la vreun concurs, îi „sâcâi” cu întrebări – și profesori cărora le mulțumesc pentru răbdare. Îmi fac temele ca orice elev, mă pregătesc pentru ore, particip în proiectele de grup acolo unde e necesar să fim echipă și cred că disciplina pe care ți-o imprimă sportul se reflectă și la școală. Un singur regret am, și anume că nu mai găsesc timp pentru trupa (n.r. – de teatru) Brainstorming – îi salut pe toți cei de acolo!

Cum îți petreceai zilele în perioada stării de urgență?

Da, încă proaspete amintirile. Nu, nu mă trezeam târziu. Aveam acasă antrenamentul „pe uscat” dimineața, școala online și, uneori, iar un antrenament după-amiaza. Aveam „voie” să ieșim să facem puțină mișcare în aer liber, așa că am făcut plimbări pe lângă parc sau cu bicicleta. Destul de ciudat, căci străzile erau goale. În rest… am citit, am văzut filme și am stat de vorbă cu prietenii.

Sală de antrenament în micul apartament de bloc în care locuiește

Am înțeles că ți-ai improvizat o mică sală de antrenament în perioada carantinei. Cum arăta acel loc?

Nu cred că mama a fost prea fericită, dat fiind că locuim într-un apartament care nu e foarte mare. Am cumpărat multe aparate, am primit de la Dragoș Luscan (cel cu care fac pregătire fizică de trei ani) și mai multe (căci și sala lui era închisă) și am avut parte, pe lângă programul foarte bine pus la punct de el și de antrenor, de absolut orice am avut nevoie: bicicleta fitness, bancă abdomene, greutăți, gantere, bară de tracțiuni, suport bodybuilding et cetera.

https://www.facebook.com/watch/?v=642015899988321&ref=sharing

Username-ul tău de pe Instagram este @chlorinedaddy. Ce semnificație are porecla asta? E o referire la clorul pus ca dezinfectant în apa din bazinele de înot?

Am ales username-ul acum mult timp pentru că mi s-a părut că se potrivește perfect cu ceea ce fac: înot într-un bazin în care clorul e folosit ca dezinfectant și în care am rezultate bune, așa ca m-am autointitulat „tăticul clorului”. Mi se pare amuzant și potrivit.

Reușești să menții un echilibru între viața personală și cariera sportivă? Cât de des ieși cu prietenii tăi?

Cred că am tot ceea ce îmi trebuie, nu simt lipsa timpului liber, așa cum se presupune despre sportivi, că își sacrifică într-un fel copilăria, că nu au prieteni sau nu fac lucrurile pe care alți copii de vârsta lor le fac. Nu sunt de acord cu asta. Am prieteni, iar ei s-au obișnuit cu programul meu. Merg la petreceri, dar nu pierd nopțile, fac tot ce îmi propun în timpul liber, adică merg la carting, cu bicicleta, la pizza, pe Calea Victoriei, dau o fugă la mare sau ce îmi propun eu să fac duminica. Da, doar sâmbata după-amiaza și toată duminica am liber, dar e bine. Și în weekend, ca și în cursul săptămânii, fac ceea ce îmi place.