De ce eșuează fotbaliștii români în străinătate?

Foarte mulți fotbaliști români eșuează când se transferă în străinătate. Încercăm mai jos o explicație psihologică a cauzelor acestor eșecuri.

Nicolae Dică, Victoraș Iacob, Sorin Paraschiv, Sorin Ghionea, Florin Lovin, Pompiliu Stoica, Adrian Neaga, Claudiu Răducanu, Cristian Bud, Sabin Ilie, Valentin Badea, Ovidiu Petre, Mihăiță Pleșan, Cristian Tănase, Daniel Pancu, Florin Șoavă, Liviu Antal, Alexandru Bourceanu, Raul Rusescu, George Țucudean, Cristi Pulhac, Andrei Cristea, Marius Alexe, Cristian Daminuță, Gabriel Torje, Denis Alibec, Aurelian Chițu, Ianis Zicu, Dorin Goga, Paul Papp, Bogdan Lobonț, Ciprian Deac, Laszlo Sepsi, George Florescu, Adrian Ropotan, Gheorghe Grozav, Alexandru Mățel, Dorin Goian, Alexandru Ioniță, Gabi Iancu…

…Și lista ar putea continua cu fotbaliști considerați valoroși în România, trecuți prin lotul echipei naționale, aflați în momentul de vârf și care, transferați în campionate puternice din Europa, au eșuat lamentabil. Au început prin a pierde primul “11”, au continuat prin a fi trimiși în afara loturilor, pentru ca apoi să fie imprumutați, fie ca monedă de schimb pentru alte transferuri, fie, si mai grav, pentru a se renunța pur și simplu la o cheltuială neacoperită.

Finalul circuitului fotbalistului român prin Europa îl știm cu toții: după doi-trei ani de perindări prin alte campionate, fără a avea meciuri jucate, dorind să revină la națională, fac cale-ntoarsă în campionatul României, acolo unde, de cele mai multe ori, eșuează! De ce?

Motivele ar fi multiple și ar trebui nuanțate de la caz la caz, dar toți cei implicați în acest circuit sportivo-turistic respectă același scenariu: cel al eșecului în fața adevăratelor provocări ale vieții.

Dincolo de beneficiile financiare, pe care nimeni nu le-a pus la îndoială, cei mai mulți dintre fotbaliștii români se sting, ușor, ușor, iar acest aspect nu face altceva decât să dilueze considerabil calitatea fotbalului românesc și, implicit, nivelul echipei naționale.

Frecvent  ne confruntăm cu situația de a nu ști cum să apreciem aceste întoarceri în campionatul românesc, creștem nivelul readucând acasă vârfurile fotbalului românesc sau este semnalul cel mai clar că fotbalistul român nu mai este pregătit să își câștige locul într-o competiție puternică?

Din punct de vedere sportiv, mult invocata problemă a valorii sportive nu stă în picioare dintr-un singur argument: dacă nu ar avea calitate sportivă, de ce ar cheltui un club occidental sume fabuloase pentru a obține semnătura unui fotbalist? Cine ar irosi sume considerabile pentru un sportiv, pe care din start l-ar considera slab?

Fotbalistul român are calitate, dar nu și mentalitate. Din nefericire, cel mai redutabil adversar al fotbalistului român este… chiar el însuși, mentalitatea precară de care dă dovadă, lipsa de educație sportivă adecvată, lipsa de viziune asupra vieții, lipsa aspirațiilor de performanță și obiectivele nerealiste, nesusținute prin muncă și sacrificiu.

MENTALITATEA PRECARĂ ȘI VOCAȚIA EȘECULUI

Fotbalistul român are vocația eșecului. A pierde greu meciul, în ultimele minute, chiar și contra unei echipe puternice, reprezintă de cele mai multe ori un motiv de satisfacție, de liniște și confort mental. „Am pierdut, dar am pierdut greu!”, „Ne-au bătut, dar la penalty-uri”  sau „Dacă nu erau arbitrii, n-ar fi câștigat niciodată” sunt doar  câteva din argumentele fataliste pe care le auzim frecvent când ne confruntăm cu eșecul echipelor românești.

Înțelegem diferențele culturale și de mentalitate invocând declarația președintelui Federației Române de Tenis, după înfrângerea României în fața Cehiei, din FED Cup: „E o înfrângere cât o victorie”. Știu că fotbalul are reguli diferite de cele ale tenisului, dar există niște puncte comune, anume nevoia de performanță, ambiția reușitei și rușinea eșecului.

Neamțul nu va considera niciodată ca a fost o înfrângere cât o victorie, pentru simplu motiv că sunt doua noțiuni complet contradictorii. Înfrângerea te transformă în pierzător, victoria te face învingător. Sportivii români au acest cult al eșecului.  Înfrângerea este mereu prezentă în registrul mental. Noroc că unele sporturi oferă și varianta egalului, pe care, desigur, de cele mai multe ori, sportivii români îl privesc ca pe o victorie.

Fotbalistul român este un răsfățat al societății, care manifestă o slabă toleranță la frustrare și eșec. Acesta suportă cu greu criticile, traduce orice observație ca fiind un afront la adresa propriei valori și tocmai de aceea cedează când îi este greu, când ar trebui să strângă din dinți pentru a deveni mai bun. El trebuie să înțeleaga că, pentru a ajunge la un nivel de top, trebuie să te comporți ca un adevarat performer, să ai un sistem de valori pozitive și o bună viziune asupra vieții. Fotbalistul român ar trebui să înceapă să își construiască o carieră și să nu mai speculeze oportunitățile de moment.

În episodul de mâine, alte două cauze ale eșecului fotbaliștilor români în străinătate.

Credit foto: Răzvan Păsărică / sportpictures.eu