Un fel de Back in the 90’s (II) sau de ce semifinala Liverpool – Roma ține fotbalul treaz

Un fel de Back in the 90’s, episodul II, dar adus în actualitate: de ce semifinala Liverpool – Roma, din actuala ediție a Ligii Campionilor, ține fotbalul treaz.

Scriam primul material din această nouă miniserie cu patru zile înainte miracolului de pe Olimpico. Roma reușea să întoarcă Barcelona (fără arbitraj contestabil) într-o manieră similară cu modul în care Barcelona întoarcea PSG-ul (cu arbitraj contestabil) în sezonul trecut.

Încrederea mea în acest reviriment a fost atât de mică, încât în prima repriză am preferat celălalt meci, Manchester City – Liverpool, unde o răsturnare a scorului era ceva mai probabilă. Golul din al doilea minut crea un context în acest sens.

Nu vreau să mă gândeasc prin ce emoții au trecut pariorii care au ales să mizeze pe calificarea lui Manchester City și a Barcelonei. Abia după ce Mohamed Salah a spulberat șansele de calificare ale Cetățenilor, egalând la 1 pe Etihad Stadium, iar Daniele de Rossi (DDR16) a înscris golul al doilea din cele trei în minutul 58 pe Olimpico, am decis să urmăresc finalul de la Roma – Barcelona.

Nici tragerea la sorți de vineri, 13 aprilie, nu a fost mai puțin generoasă pentru iubitorii fotbalului sentimental. Bayern și Real, cei doi giganți ai mcdonaldizării prezenți în semifinale, se vor duela pentru un loc în ultimul act, în timp ce Roma și Liverpool vor reedita finala Cupei Campionilor din 1984.

Vă amintiți de sezoanele în care doar campioanele țărilor participau în Champions League?

Și acum un arc peste timp. Vă amintiți de sezoanele în care doar campioanele țărilor participau în Champions League? De exemplu sezonul 1995/1996, când formatul era cu 16 echipe din 16 țări de pe întreg continentul european.

E drept că și atunci marile campionate erau favorizate prin accederea directă a campioanelor acestor țări în faza grupelor, însă existau ani în care  echipe precum Barcelona, Chelsea sau Bayern mergeau fie în defuncta Cupa Cupelor, fie în Cupa UEFA (actuala Europa League).

O țară putea fi reprezentată de două echipe doar în cazul în care câștigătoarea Ligii Campionilor era diferită de câștigătoarea campionatului. În exemplul nostru, Italia a fost reprezentată de Milan și Juventus.

Să privim mai atent  grupa A din acel sezon. Aceasta era formată din AJ Auxerre (campioana Franței, acum se află în Liga a II-a), Ajax (campioana Olandei și învingătoare în competiție în 1995), Rangers (în anii ’90 avea să rateze un singur campionat din cele 10 puse la bătaie) și Grasshopper din Elveția.

Campioana României, Steaua București, se afla pentru al doilea an consecutiv în grupă cu Borussia Dortmund, iar Spania era reprezentată de… Atletico Madrid. 

De altfel, Barcelona se impunea în a doua cupă a continentului (Cupa Cupelor) la finalul sezonului 1996/1997, după o finală cu PSG (scor 1-0).

Revenind la competiția principală, Liga Campionilor, observăm prezența în sferturi a norvegienilor de la Rosenborg și a francezilor de la AJ Auxerre, ceea ce astăzi ar fi aproape imposibil. Mai mult, între marcatorii sezonului se remarca actualul antrenor al lui Atletico, Diego Simeone, cu patru reușite.

În 2018, vocea outsider-ilor se face auzită în Liga Campionilor

Să revenim la prezent. Din sezonul 2018/2019 al Ligii Campionilor, primele patru clasate din Spania, Italia și Germania merg direct în grupe. Acum nu mai vorbim de șansele Estului de a obține vreodată trofeul, ci de șansele unei echipe din afara  cluburilor mcdonaldizate (Real, Juventus, Bayern, Barcelona, Chelsea, Manchester City, Manchester United, PSG) de a se atinge de trofeu.

Și primim un răspuns pozitiv mai repede decât am crezut vreodată: Roma sau Liverpool se vor bate pentru trofeul de la Kiev pe 26 mai 2018.

Și pentru că îmi place să mă joc cu statisticile și pentru că am motivat în articolele anterioare adeziunea celor opt cluburi mai sus menționate la conceptul de mcdonaldizare a fotbalului, am descoperit că ultima echipă care a obținut trofeul, în afara celor opt (nu toate cele opt au câștigat trofeul, dar își pregătesc terenul; vezi PSG și Manchester City), a fost Interul lui Mourinho în 2010, după finala cu Bayern.

Liverpool a câștigat ultima dată Liga Campionilor în 2005 în fața Milanului, după nebunia de la Istanbul, iar Roma are doar finala din 1984, pierdută la penalty-uri cu aceeași Liverpool. 

Banii n-aduc fericirea, dar o întrețin (prin trofee)

Revenind la ideea cu cluburile bogate sau cluburile-corporații, faptele nu stau așa numai din pricina criteriilor mele mai mult sau mai puțin subiective. Conform unui studiu realizat de Deloitte în ianuarie 2018 (Deloitte Football Money League 2018), 7 din cele 8 cluburi mcdonadizate (mai puțin Juventus, care s-a clasat pe 10) se situează în top 8 cele mai bogate grupări din lume.

Singurii intruși din top 10 (dacă îi putem numi așa) sunt Arsenal (poziția a 6-a) și Liverpool (9). Nu e nici locul și nici timpul aici pentru a demonstra de ce aceste două cluburi britanice fac parte din fotbalul jucat în special pentru spectatori și nu din mcdonaldizare.

Totuși, un sigur argument în acest sens: ultimul campionat al lui Arsenal a fost câștigat în 2004, iar al lui Liverpool în… 1990. Cu adevărat spectaculos, conform celor de la Deloitte, este faptul că AS Roma nu prinde primii 20. Astfel, dacă Roma ar ridica trofeul la Kiev, ar fi o experiență comparabilă cu trofeele obținute de Porto în 2003 (începuturile mcdonaldizării la Madrid și perioada de dinainte de Roman Abramovici la Chelsea) sau de Marseille în 1993.

Nici în episodul de azi nu v-am vorbit de experiența mea cu Campionatul Mondial din America ’94 și nici de colecțiile Panini. Poate data viitoare!