Patriiiick Ekeng! Patriiiick Ekeng!

Patriiiick Ekeng! Patriiiick Ekeng! Strigătul galeriei dinamoviste se aude până-n „Ştefan cel Mare”, până la Cluj, în toată România şi în Camerun. E un strigăt de omagiu, de respect, de durere, de amintire.

Patrick Ekeng! Patrick Ekeng! Strig şi eu împreună cu frumoşii băieţi care umplu peluza şi Tribuna a doua. Strig cât de tare pot, de la masa presei, deşi nu sunt dinamovist. În aceste momente, nici nu mai contează că eşti dinamovist, stelist, ceferist. Eşti om şi îţi stăpâneşti cu greu lacrimile. Nici meciul care trebuie să înceapă nu mai contează. Pe 6 mai, un băiat de 26 de ani a căzut pe teren şi s-a dus spre ceruri.

Dar ceea ce face galeria dinamovistă e mai presus de meci, de însemnătatea evenimentului. E o chestiune de viaţă şi de moarte, e o emoţie de nedescris, pe care o simţi doar dacă eşti acolo, pe stadion, alături de aceşti băieţi minunaţi, care fac o coregrafie probabil unică în Europa şi în lume.

Jocul care urmează are şi el povestea lui dramatică, dar mă trezesc, de câteva ori, că nu mai ştiu exact ce se întâmplă pe teren. Rămân pironit spre peluză, unde oamenii de acolo, care simt şi trăiesc pentru Dinamo, cântă încontinuu, îşi încurajează echipa, şi la 0-0, şi la 2-0, şi la 2-2, dar şi la final, când ceferiştii plonjează spre trofeul care era al „câinilor” şi al lui Patrick Ekeng în minutul 88 şi 59 de secunde.

Patrick Ekeng! Patrick Ekeng! Strig şi în somn, şi de dimineaţă, când mă trezesc, şi acum, la aproape 20 de ore după impresionanta coregrafie. Îmi cer scuze celor de la CFR, a fost victoria lor, meritată, muncită, dar cred că acest trofeu sau măcar un simbolic trofeu trebuie acordat acestor băieţi extraordinari din galeria lui Dinamo.

Bon voyage, Patrick Ekeng!

Credit foto: Răzvan Păsărică / sportpictures.eu