Fabuloasa poveste a Luminiței Huțupan Dinu! A plecat dintr-o familie cu șase copii și a ajuns cel mai bun portar al lumii!

Fabuloasa poveste a Luminiței Huțupan vă este prezentată în articolul de față. O ascensiune fulminantă, bazată pe multă muncă, pe respectarea regulilor, a antrenorilor și a colegelor. Așa a ajuns Luminița cel mai bun portar de pe Mapamond!

An de an, din punct de vedere sportiv, luna decembrie este rezervată echipei naționale feminine de handbal. În luna „cadourilor”, tricolorele evoluează constant la Campionatul Mondial sau Campionatul European. 2019 nu face excepție, iar România se va afla la startul Mondialului din Japonia, care va debuta pe 30 noiembrie. 

Azi, naționala „beneficiază” de serviciile celei mai bune handbaliste din lume, Cristina Neagu. „Ieri”, România va avut și alte jucătoare mari, care au cules elogii, au urcat pe podiumuri și au fost printre cele mai bune. Una dintre acestea este Luminiței Huțupan-Dinu (48 ani), vicecampioană mondială la St. Petersburg în 2005, desemnată cel mai bun portar la turneul respectiv, iar ulterior portarul „secolului”. 

SPORTescu vă prezintă povestea de viață a unei sportive de excepție care a plecat de jos, dintr-o familie cu 6 frați, din curtea unei școli din Piatra Neamț. O poveste care se poate transforma oricând într-o carte, într-un „document istoric” pentru handbalul românesc. Dar mai ales o poveste despre reușita unui copil simplu, care, bine îndrumat, a reușit să ajungă până în vârf.

Pe vremea când școala era încă un izvor nesecat pentru sportul românesc, iar selecția era selecție, la începutul anilor 80, Luminița Huțupan a fost descoperită pentru handbal. „Eram prin clasa a 4-a la Piatra Neamț, în curtea școlii, la ora de educație fizică. Au venit doi profesori să selecționeze fete pentru sport, pentru jocul de handbal, printre care, m-au găsit și pe mine. M-am dus o dată, m-am dus de două ori, mi-a plăcut”, își începe povestea marele portar. 

În școală, era mai mereu ultima la alergare și a trecut în poartă

Ce știa despre handbal la vremea respectivă? Mai nimic, vine răspunsul prompt: „Nu știam ce înseamnă handbal, doar ce prinsesem din curtea școlii, adică o minge rotundă și faptul că aruncam la două porți. Nu știam reguli, nu știam nimic, nu făcusem pănă atunci niciun fel de mișcare. Doar alergare în curtea școlii. Iar când am dat de alergare într-un cadru organizat, a fost mult mai greu, eram mai mereu ultima. Unul dintre profesori mi-a spus la un moment dat: Păi ele au o tură, două în fața ta. Mai bine treci în poartă!. Am întrebat ce să fac acolo. Să prinzi mingea pe care o aruncă fetele. Zis și făcut. Și acolo am rămas, în poartă!”.

Luminița a fost sfioasă în parcurgea primilor pași spre marea performanță, după mărturisiri: „La antrenamente eram mereu curioasă să învăț, în același timp încercam să nu deranjez și să supăr pe cineva. Am muncit foarte mult, dar mai târziu a venit și răsplata. Începuse să îmi placă foarte mult handbalul, eram în colectivitate, deplasări, era frumos. Și am mai dat jos și din kilograme”.

De la o selecție în curtea școlii, Luminița Huțupan Dinu avea să ajungă numărul 1 în lume pe postul ei! Plecată din curtea școlii, de la Piatra Neamț. Firesc, pe parcurs, au fost câteva momente decisive, decizii curajoase.

A plecat la Vâlcea după ce a primit binecuvântare de la mama

„Primul moment a fost pasul de la junioare la senioare, la vârsta de 16 ani. M-am integrat într-o echipă prin munca mea și prin caracter. Am stat 10 ani la Fibrex, iar prin campionat jucam și cu Oltchim, care era cea mai bună la ora respectivă. M-au văzut cei din conducerea de la Vâlcea și m-au ofertat. Nu mă gândeam la bani, ci să urc mai mult în performanță, de unde puteai să ajungi și la echipa națională. La un turneu la Oradea (n.r. – la vremea respectivă, în Liga Națională, între tur și retur se jucau turnee de sală cu toate formațiile din Liga Națională, în sistem fiecare cu fiecare), unde erau și toți conducătorii în tribune, am fost văzută meci de meci. Oficialii de la Oltchim au luat legătura cu domnul Dan Valentin de la Piatra Neamț, antrenorul meu. Au stat la o masă și apoi discuția au pus-o și pe hârtie. Înaintea de a pleca la Vâlcea, am spus că mai întâi trebuie să ajung acasă, să vorbesc cu mama. Mi-a plăcut mult ideea, proiectul, evident era un pas mare spre marea performanță. Am ajuns acasă, am discutat, iar în ianuarie, după Sărbători, domnul Roibu a trimis o mașină cu șofer după mine la Piatra Neamț și astfel am ajuns la Vâlcea în 1998. Am stat 3 ani”, istorisește Luminița.

După o scurtă perioadă în care a lucrat cu Lucian Râșniță, l-a avut ca „profesor” pe Bogdan Macovei, antrenorul care avea să o integreze definitiv și în naționala României. „M-a văzut cum mă antrenez la Vâlcea, fiind și selecționerul României, și m-a convocat tot în 1998 la echipa națională. Am mai fost la o acțiune în 1996, când eram la Piatra, cu antrenorii Dinu Cojocaru și Cornel Bădulescu. Le-am prins la lot și pe Mariana Tîrcă și Vali Cozma, eu nu uit asta. Ce jucătoare erau, ce echipe, acum nivelul este mult mai scăzut”, spune Luminița. 

Pasul de la Piatra Neamț la Vâlcea nu a fost atât de simplu, în primul rând pentru că nivelul era complet diferit, dar și concurența incredibilă. Explică Huțupan: „La Piatra Neamț eram o echipă mai de coada clasamentului, se punea problema să nu retrogradăm. În schimb, la Vâlcea erau foarte multe jucătoare de valoare. Toate erau bune și trebuia să trag la fiecare antrenament cu dinții. Iar la început, când prindeam câte 4-5 minute, încercam să profit, să apăr o minge, să prind încredere. Chiar mi-a fost foarte greu la început, dar am muncit să nu dezamăgesc antrenorul de la mometul respectiv. Și, într-adevăr, nu l-am dezamăgit, Dumnezeu mi-a fost martor, munca mi-a fost răsplătită prin faptul că am fost chemată la națională. Iar când am început să apăr, de acolo nu m-a mai scos nimeni din poartă. Când am venit la Oltchim, erau trei portari pe postul meu: Elizabeta Roșu, care era și la națională, Delia Șopârlă și Stăncuța Guiu. Eu eram a patra. Iar până să ajung la Vâlcea m-am bătut la celelalte loturi cu Olimpia Vereș, cu Carmen Petca, cu Eugenia Jitaru. Iar la națională am fost cu Elizabeta Roșu și Carmen Petca”.

În 1999, Luminița Huțupan Dinu și-a făcut debutul și la un turneu final, la Campionatul Mondial din Norvegia și Danemarca, unde România a terminat pe locul 4. „După 24 de ani, am reușit să ne calificăm din nou și la Jocuriler Olimpice, cu domnii Macovei, Tadici și Muși. La Sydney, în 2000, am fost remarcată de alți oameni din handbal, care mi-au făcut oferte pentru Krim Ljubljana”, continuă Luminița.

A câștigat de trei ori Liga Campionilor!

Iar după aproape 3 sezoane la Vâlcea, portarul a făcut primul pas în străinătate, la campioana Sloveniei, Krim Ljubljana. Bineînțeles, Oltchim nu a fost de acord în primă fază să se despartă de Huțupan. Vâlcea i-a propus o mărire de contract, dar Luminița a mulțumit și le-a spus oficialilor că pleacă să încerce și în afara țării, mai ales că avea aproape 30 de ani. Sportiva a redat și un dialog „spumos” pe care l-a avut la vremea respectivă cu legendarul președinte Ioan Gavrilescu:

Gavrilescu: Crezi că o să-ți fie bine acolo? Găsești câini cu covrigi în coadă? 
Huțupan: Cum mi-o fi norocul! Știu că sunt portari valoroși acolo, dar cum niciodată nu mi-a fost frică pe munca mea, mă duc să-mi încerc norocul. (n.r. – după 5 luni și meci de meci jucat, Luminița a câștigat Liga Campionilor).

Când a revenit acasă, Luminița l-a reîntâlnit la antrenamentele Oltchim pe Gavrilescu. Momentul a rămas viu și azi în memoria handbalistei care cucerise Slovenia în mai puțin de un an: „L-am salutat, l-am întrebat ce face și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: Ce să fac, stau în fața unei campioane! Atât dânsul, cât și domnul Roibu nu mi-au pus piedică în drumul meu spre Krim. Ei n-au vrut să plec în primă fază pentru că aveau nevoie de mine. Dar pentru faptul că m-au înțeles atunci, după 6 ani m-am reîntors la Vâlcea. Rulmentul Brașov mi-a făcut o ofertă mai bună, dar am ales tot Oltchim, pentru că acei oameni nu mi-au înrors spatele. M-au primit cu brațele deschise și i-am ajutat încă 3 ani. Am avut din nou rezultate foarte bune.”

Într-un deceniu după plecarea din Piatra Neamț, Luminița Huțupan a avut o carieră fabuloasă, a câștigat de trei ori Liga Campionilor (una cu Kometal după un împrumut în Macedonia), a jucat alte două finale, iar în 2005 a atins apogeul și cu naționala României, care a cucerit medalia de argint la Mondialul de la St. Petersburg. Și azi este cel mai bun rezultat al naționalei feminine din ultimii 40 de ani. Iar portarul român a intrat în echipa ideală a turneului final, la fel ca și extrema stângă Valentina Ardean Elisei.

„Da, am reușit, pentru că mi-a plăcut ceea ce fac. Am tras din greu, am muncit pentru a ajunge la aceste performanțe. Lumea spune că am avut noroc. Dar nu vă supărați, norocul și-l mai face și omul, pentru că nu am stat cu mâna întinsă și nu mi-a dat nimeni bani. Am tras din greu, îmi pierdusem și tatăl, mama era singură cu șase copii și am zis să-mi câștig singură existența, să pot să trăiesc. Prin munca mea, mi-am dorit foarte mult să-mi pot ajuta mama și restul fraților. Am reușit prin faptul că mi-am ascultat antrenorii”

Polenova, cel mai de temut inter: „Parcă dădea cu tunul”

Luminița nu poate uita „bombele” uriașei rusoaice Polenova de la Mondialul din 2005 (jucătoare de 2 metri), dar și faptul că parcursul până în finală a fost posibil grație unei stări de spirit: „Am format o familie, staff-ul și echipa, așa s-a născut toată această performanță. Îmi aduc aminte de finala cu Rusia, dacă jucam în altă sală, tot nu le puteam bate. Urmăream din poartă echipa în atac, fetele nu aveau pe unde trece, pe unde să arunce, erau prea mari. Iar eu mă rugam să prind mingile interilor. Îmi aduc aminte de Polenova, trăgea parcă din tun, avea o forță incredibilă. La fel trăgea și Natalya Morskova, care a jucat pentru Spania și Valencia la începutul anilor 2000, avea o forță incredibilă. 

„Chiar au fost momente frumoase, atât în exteriorul terenului, mă refer la masă, la hotel, la antrenamente și nu mai zic la jocuri. Atât timp cât ai rezultate, frumusețea și plăcerea vin de la sine”. 

Apropo de Polenova și Morskova, Huțupan relatează că au fost interi în fața cărora nu era o „plăcere” să fii în poartă. „Fugeam de ele. Dacă apăram o minge, mă durea 10 minute brațul sau piciorul”.

În urma unui vot la nivel internațional, Luminița Huțupan Dinu a fost desemnată de IHF portarul secolului. „Când mi s-a dat vestea, stăteam cu telefonul la ureche și nu îmi venea să cred. În primă fază, am crezut că este o confuzie”, dezvăluie Huțupan, care apoi are și un of: „Este o bucurie imensă pentru mine, dar ești bun cât ai valoare, că apoi nu te mai bagă nimeni în seamă”. Trimiterea este evidentă la ziua de azi.

Luminița a ales și momentul suprem de frumușețe pe care l-a trăit: „A fost la București în 2000, la Campionatul European, când mi s-a scandat numele, HU-ȚU-PAN, pentru prima dată de sute de ori. Acela a fost un moment culminant al carierei mele, mi-a dat aripi pentru a apăra mult mai bine. Simțeam că trebuie să-i mulțumesc pe spectatori prin evoluțiile mele. De acolo am și crescut. Când auzeam publicul cum mă încurajează, tremuram și mi se făcea pielea de găină. În sinea mea, mă gândeam: Ce să fac acum, să mă uit la spectatori și să iau gol după gol? Nu! Trebuie să mă ambiționez. Simțeam că publicul îmi dă mai multă putere și energie. Mi se înmuiau picioarele, dar în același timp nu trebuia să cad la pământ, ci să mă ridic prin energia pe care o primeam. Parcă mă ajutau să închid toată poarta”.

Sacrificii: A jucat cu degetul rupt din 1998 și cu meniscul rupt până a ajuns în Slovenia

Luminița ne-a relatat partea frumoasă a poveștii, dar ea a și suferit. Din 1998 a jucat toată cariera cu un deget rupt, după vreo cinci operații nereușite: „La un meci în Bulgaria pentru calificarea la Campionatul Mondial din 1999, la pauză, Victorina Bora a aruncat la poartă, iar din bară mingea mi-a sărit în deget, mi-a rupt tendonul. Am jucat repriza a doua bandajată, umflat așa cum era, am tras de mine, iar când am ajuns acasă, m-am operat. Dar nu a mai putut fi refăcut”.

A doua problemă medicală a fost la menisc. Povestește tot Luminița: „Mă durea genunchiul la câte antrenamente tari făceam, dar nu mă dădeam lovită și obosită. Dacă spuneam că mă doare, pierdeam din teren, cum s-ar spune, și nu voiam să-mi pierd locul în echipă. Mă durea genunchiul atât de tare, încât mi-am pus po genunchieră medicinală cu tije. Numai cu ea jucam la Oltchim. Când am plecat în Slovenia, cei de la Krim m-au văzut și mi-au spus să dau genunchiera jos. Am spus că nu pot, pentru că mă doare genunchiul. Dacă mă obligați și mă forțați să o dau jos, plec în România. Am jucat cu ea primul sezon, iar după ce am câștigat Liga Campionilor, m-au dus direct la operație”.

Băieții sponsorului Zoran Jankovic au dus-o într-o clinică particulară, unde a fost operată de menisc.

„A doua zi mi-au dat drumul acasă, iar a treia zi m-au chemat la recuperare. Le-am spus că nu pot să stau aici, mă duc în România, că am vacanță. M-au pus să semnez pe proprie răspundere, când vin înapoi să fiu refăcută. DA, ok! M-am dus la Adi Ionescu la Vâlcea, i-am spus să mă ajute, bineînțeles, contracost. În 9 zile am fost ”parfum”. După 2 luni m-am dus în Slovenia, am început pregătirea sută la sută refăcută. După o săptămână, am plecat la un turneu în Ungaria. Krim a câștigat turneul și Huțupan, nr. 1, cel mai bun portar. De atunci, nu am mai avut niciun fel de operație”.

„În rest, m-a ferit Dumnezeu de accidentări, de la junioare până la senioare. Nu am tras decât 10 zile pentru un menisc, iar cu degetul am evoluat cu atele, cu fire, am jucat și cu mâna în ghips. Așa mă antrenam, pentru că mă pregăteam la picioare. Nu m-am dat la o parte. Am fost ferită de accidentări grave, pentru că am reușit să-mi organizez timpul și pentru odihnă, și pentru hrană, și pentru antrenmamente, și pentru școală”

Luminița și-a anunțat retragerea din activitate în 2009, decizia fiind determinată de încercarea de a-și îndeplini marele vis, să devină mamă.

„Când am revenit la Oltchim, am semnat cu clauză, dacă rămân gravidă, mă opresc. Trei ani nu am reușit. Când am văzut că nici în al treilea an nu mi se îndeplinște visul și că am înaintat în vârstă, am zis că trebuie să mă debarasez. Apoi, la toate controalele la care am fost, mi-au spus că trebuie să scot vitaminele. La scurt timp după ce m-am retras, fără a mai avea stres și oboseală, am primit vestea cea mare, că voi deveni mamă. Am mai revenit pentru 5 luni după ce am născut, am slăbit 17 kilograme, dar nu am reușit să câștig Liga Campionilor și cu o formație românească, astfel că am renunțat definitiv la activitate (n.r. – la aproape 40 de ani)”.

„Am jucat cinci finale în Liga Campionilor, iar trei le-am câștigat. Vâlcea a avut una, dar eu am devenit atunci mămică, nu am jucat. Nu regret, pentru că e mai important să devii mamă și să ai un dar de la Dumnezeu”

Arunca 52 de metri la oină în clasa a patra

Luminița Huțupan Dinu a rămas în amintirea fanilor prin minunile făcute în handbal la cel mai înalt nivel. Una dintre acestea era jocul de contraatac. Pasa pentru extreme era perfecțiunea întruchipată. Mingea le „căuta” practic pe colege pe semicercul advers.

„Le dădeam sarcini precise, exacte, extremelor mele. Dacă arunca extrema stângă de la adversari, fugea dreapta de la noi. Le spuneam feteler: nu mă interesează, ți-o dau, nu ți-o dau, ești în buza semicercului. Eu te aștept să treci de jumătatea terenului, de acolo te distanțezi de adversar și eu te lanzez. Îmi aduc aminte de Farcău, Elisei, Nechita, Pușcașu, Vărzaru, dădeau goluri și direct din aeriană. Am avut extreme foarte bune. La St. Petersburg, cine a format-o pe Elisei în contraatacuri și cea mai bună extremă stânga de la Campionatul Mondial? Nu au ieșit Huțapan portar și Elisei extremă în echipa ideală?”, se mândrește Huțupan.

A avut forța nativă de mică. „Mă jucam cu băieții, jucam țurca cu bețele aruncate, aruncam cu pietre și așa mi s-a format forța. La educație fizică și sport în curtea școlii, aveam concurs la arucarea mingii de oină. O dădeam la 52 de metri în clasa a patra, eu care nu pusesem mâna pe mingea de handbal în curtea școlii. Apoi, crescând, m-am perfecționat. În Slovenia am avut și antrenor de portari, iar 6 ani mi-a prins bine. Afară se practică, la noi mai puțin cu individualizarea portarilor”, continuă Luminița, care a maract nu mai puțin de 10 goluri pentru națională și vreo 20 pentru Krim, din postura de portar, în condițiile în care nu se juca după regulile de azi, cu scoaterea portarului.

Cum era posibil? „Arma mea principală, urmăream extremele, iar în momentul în care ieșea portarul la ele, schimbam direcția și aruncam direct la poartă. Noi făceam exerciții speciale în Slovenia cu extremele. 

„Un sportiv dacă nu are toate lucrurile puse în ordine, nu are cum să câștige, să progreseze. Dar handbalul este și un sport de echipă, degeaba muncești individual dacă nu ești ajutat și de colege. Am știut să mă integrez, să fiu un lider și să trag echipa după mine”

După o carieră fabuloasă, Luminița Huțupan Dinu s-a „retras” azi la Vâlcea, la Liceul Energetic Rm. Vâlcea, unde lucrează cu copiii. „Antrenez junioarele 4, provenite de la clasele 5-6, unele abia au pus mingea în mână. Tot la clasele 5-6 predau educație fizică și sport, în rest familie și casă”, spune Luminița. 

O simt mâhnită din voce pentru faptul că acum lumea handbalului nu prea o mai bagă în seamă. Vasta ei experiență la cel mai înalt nivel parcă fi putut fi exploatată altfel. În finalul discuției, Luminița le-a recomandat fetițelor să vină la handbal: „Sfatul meu este să pună foarte multă pasiune în ceea ce fac, bineînțeles trebuie să muncească mult pentru a ajunge la nivel de mare performanță”. Este și singurul mod pentru a redescoperi-o pe viitoarea ”Luminița Huțupan”!