Gabi Balint: Viaţa la ţară

Gabi Balint şi-a dat acordul să îi apară în SPORTescu poveştile postate pe pagina personală de facebook, iar astăzi vă prezentăm o istorisire emoţionantă despre copilăria marelui fotbalist şi despre viaţa la ţară.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din”… Sîngeorz-Băi… Da. Toţi cei care am crescut la ţară, aşa ar trebui să începem povestirile din copilărie. Nu cred că Ion Creangă s-ar supăra că-l plagiem. Am crescut la ţară, în Ardeal, acolo unde portul popular era şi mai e la modă. Am avut colegi ţărani care veneau îmbrăcaţi în straie populare la şcoală atunci când nu erau plecaţi cu oile la păscut. Eram fascinat de lumea lor.

Prietenul meu, Ion, mă invita deseori la casa lui să dăm de mâncare la animale, să mulgem vaca şi să mâncăm brânză cu ceapă culeasă din grădină. La un moment dat, mi-am cumpărat o pereche de opinci din cauciuc şi am încercat să joc fotbal cu ele. Păcat că nu aveau crampoane!

Duminică mergeam la horă sau la şezătoare. La şezătoare, fetele coseau aşezate în cerc şi cântau trăgând cu coada ochiului la noi, flăcăii. Era o lume simplă şi curată. Îmi doream să fiu şi eu ca ei. Să dau de mâncare animalelor, să merg la cosit sau cu oile la păscut, să mă îmbrac în haine populare, să mănânc legume din grădină, să mulg vaca… Zâmbiţi, nu? Era „O lume minunată”, vorba prietenului Mihai Constantinescu. O lume în care, totuşi, fotbalul însemna totul pentru mine.

În vara lui ’76, tata a fost numit antrenor la echipa de juniori “Hebe”, din care făceam şi eu parte. Aveam nevoie de jucători şi m-a rugat să aduc câţiva colegi de şcoală talentaţi. Ion era unul dintre ei şi tare m-am bucurat când a acceptat să-mi fie coechipier. Am făcut echipă bună şi jucam în deschidere la meciurile de seniori. Lumea venea să ne vadă şi să ne încurajeze la toate meciurile disputate pe micul nostru stadion din Sîngeorz-Băi. Am terminat pe locul 2 in clasament.

După fiecare meci disputat acasă, tata făcea rost de bani de la conducerea staţiunii şi ne invita la doi mici şi-un suc. Asta era prima de victorie. Doi mici şi-un suc în separeul de la Bufet (aşa se numea crâşma staţiunii).

Mai târziu, am sosit la Bucureşti, nutrind un mare dor de casă. Trebuia să mă fac fotbalist. Tata mi-a spus: „Aici nu te vede nimeni. La Bucureşti sunt cele mai mari echipe. Poate acolo te vede şi pe tine cineva”.

Locuiam la internatul liceului Electroaparataj, într-o cameră cu cinci colegi. Într-o zi, l-am supărat pe unu’ şi mi-a zis: „Măi, ţărane, mai dă-te-n…!” Chestia cu „ţărane” mi-a plăcut, dar continuarea m-a făcut să sar la bătaie. Şi ne-am bătut rău.

„Ţăranul” a devenit apoi căpitanul echipei, şi nu datorită faptului că m-am impus cu pumnul. M-am adaptat repede la cerinţele capitalei, urmând sfatul mamei: „Ai grijă să nu-şi bată joc cineva de tine acolo!”

Încă mi-e dor de viaţa la ţară şi acolo o sa mă întorc peste câţiva ani, pentru că nu vreau să uit de unde am plecat mic ca să mă fac mare.

În fotografie, eu şi Ion (dreapta), juniori la „Hebe”.