Cum e, bă, să pierzi Turul Franţei în Olanda?

Quintana a pierdut Turul Franţei în Olanda, în faţa lui Chris Froome, în cea mai spectaculoasă ediţie din ultimii ani.

Pierderea unui pariu nu face nimănui plăcere, dar când miza pleacă de la un milion de euro şi ajunge la o sticlă de cola, chiar dacă e mai greu de înghiţit pentru cel care câştigă, parcă-i mai uşor de suportat pentru cel care pierde. Nu? Ei bine, mărturisesc că fac parte din cea de-a doua categorie, „graţie” lui Nairo Quintana, cel care a ocupat, în final, locul al doilea. Dacă sunt supărat? Mă rog, o sticlă de cola nu-i o avere şi cu siguranţă nu-mi va afecta bugetul, dar parcă aş pica la pace cu beneficiarul ei şi i-aş propune ca împreună să-l sunăm pe Quintana şi să-l întrebăm, în româneşte: „Cum e, bă, să pierzi Turul Franţei în Olanda?”

Sigur, lui Chris Froome îi şade bine cu laurii învingătorului, deşi coroana pe care o poartă pare un pic cam strâmtă, în viziunea suspicioşilor, dar merită admiraţia şi aclamaţiile celor care cred în corectitudinea metodelor de pregătire (ca să nu spun altfel) folosite de cicliştii de la Sky.

Când am văzut numele celor patru mari sportivi (era să spun tenori) care se aliniau la startul celei de-a 102-a ediţie a Turului Franţei (Chris Froome, Vicenzo Nibali, Alberto Contador şi Nairo Quintana), am prevăzut un ecart de sub 60 de secunde între primele două locuri, gândindu-mă la faptul că, faţă de ediţiile precedente, era una dintre cele mai echilibrate, deşi, nota bene, Contador venea încoronat ca rege al Italiei, după un Il Giro 2015 istovitor, iar Quintana se pregătea să treacă de pragul clasamentului tricoului alb, rezervat cicliştilor sub 25 de ani.

E adevărat, toţi cei amintiţi mai sus deţineau în portofoliu cel puţin câte un mare Tur, fie că vorbim de Le Tour, Il Giro sau Vuelta, iar asta făcea şi mai greu de prevăzut învingătorul, dar în final, aşa după cum avea să recunoască şi Alberto Contador, până la câştigarea dublei Le tour – Il Giro într-un singur an, va curge multă apă pe Sena. Asta în cazul în care nu concurează Superman sau Spiderman…

N-o să înşir aici câştigătorii etapelor. Iubitorii ciclismului ştiu mai bine decât mine că Gorila, aka André Greipel, a terminat pe prima poziţie în nu mai puţin de patru etape, scoţându-i peri albi lui Mark Cavendish, că Vincenzo Nibali a câştigat etapa a 19-a dintre Saint-Jean-de-Maurienne / La Toussuire – Les Sybelles sau că Van Avermaet, după ce a ajuns primul în etapa a 13-a, a părăsit Turul pentru a asista la naşterea primului său copil.

N-o să spun foarte multe nici despre victoria lui Froome din etapa a 10-a şi nici n-o să zăbovesc asupra faptului că, atât Contador cât şi Quintana n-au reuşit să treacă primii linia de sosire în niciuna dintre cele 21 de etape. Important e, după părerea mea, imaginea pe care ne-o lasă această ediţie care a fost, de departe, cea mai spectaculoasă din ultimii ani.

Nu vreau să-mi atrag antipatia iubitorilor de ciclism, dar în opinia mea, ediţia din acest an a demonstrat încă o dată că un mare Tur nu poate fi câştigat de unul singur, indiferent de forma fizică sau de palmaresul celui care este considerat marele sau principalul favorit.

O dată în plus, am putut vedea la lucru echipele care au muncit pentru liderii lor, am putut intui strategiile îndrăzneţe ale managerilor sportivi şi am putut admira sacrificiul locotenenţilor însărcinaţi cu ducerea trenei nu doar în etapele montane, ci şi pe cele plate, care, deşi puţini s-ar fi gândit, au reuşit să furnizeze marea surpriză a acestei ediţii, şi anume aceea de a pune între Chris Froome şi Nairo Quintana aproape două minute în  etapele desfăşurate în Olanda.

Mi-ar fi plăcut să închei scriind şi despre umorul englezesc al lui Cavendish, despre copilul teribil al ciclismului, Peter Sagan, despre îndârjirea nemţească a francezului Voeckler, dar şi despre Grădinile Tuileries, crestele Alpilor şi legendele care au făcut istorie în cea mai frumoasă şi cea mai dificilă competiţie din lume, dar ar fi fost nedrept să-l neglijez pe omul zilei, Chris Froome, faţă de care, lăsaţi-mă să-mi exprim o admiraţie rezervată, nu de alta, dar uneori am impresia că peste acest uriaş joc de şah, care este Turul Franţei, mai plutesc fantomele unor medici, se mai fac confetti din paginile agendelor lor pline cu nume conspirative şi se mai mizează pe atingerea obiectivelor, folosind orice mijloace.

Şi atunci, vorba poetului – „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt…” – nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-i ţin pumnii lui Chris, să-i urez succes în carieră şi să ne revedem cu bine, deşi mă bântuie o vorbă la fel de veche precum limba latină, pe care, numai cu o parşivă satisfacţie aş folosi-o şi doar într-un context nefericit, în ceea ce-l priveşte: Vae Victis!

sursa foto: www.letour.fr