Profesorul muncitor

I-am spus „Profesorul muncitor”, eu așa l-am văzut. În zilele noastre, nu mai există un fotbalist de genul lui!

Îmi plăcea mult când intra în echipă. Nu pierdea mingea niciodată, avea acea viziune în joc care arăta că gândește fiecare fază, plus dribling în regim de viteză, centrări, șut puternic de la distanță și pase precise de matematician al fotbalului. Chiar așa îl percepeam uneori, un profesor de matematică de excepție, care rezolvă ecuația mingii în câteva fracțiuni de secundă. Dar în afară de profesor, el era și un muncitor deosebit, un muncitor din ăla care își face treaba zi de zi, cu conștiinciozitate, fără să iasă prea mult în evidență, dar din mâinile căruia ies piese de mare finețe.

Era un pitic, pași mărunți și repezi, mereu acolo unde trebuie, în mijlocul luptei, alerga tot timpul, și când avea mingea, și când n-o avea. Un fotbalist căruia îi găsești cu greu corespondent în fotbalul actual.

În marele meci a fost titular. Filtra baloanele ca de obicei, cu dezinvoltură și acuratețe, îți dădea acea senzație de liniște când îl vedeai cu mingea la picior: știai că el nu o pierde niciodată! A fost meciul vieții lui, era și normal. Câți fotbaliști din lumea asta se pot mândri că au jucat într-o astfel de partidă și au și câștigat-o?

Ce să vă mai spun despre el? Un fotbalist pe care l-ar vrea în echipă orice antrenor și în zilele noastre, pentru că respecta și înțelegea mereu tactica de joc, pentru că făcea faza de apărare la perfecție și își acoperea zona ca un radar de mare finețe.

În ultimii ani, pierdea zilnic câte un meci cu viața, dar asta este altă poveste. Eu vreau să mi-l aduc aminte pe Lucian Bălan (foto, al treilea pe rândul de jos) ca titular în finala Cupei Campionilor de la Sevilla, din 1986, ca finalist al aceleiași competiții în 1989, ca și câștigător al Supercupei Europei în 1987.

Odihnește-te în pace, profesore muncitor!