Simona, sub ochiul psihologului (III)

Simona Halep, sub ochiul psihologului, partea a treia. Încercăm azi să răspundem la ultimele două întrebări: “De ce manifestă reacţii impulsive în timpul meciurilor?” şi “De ce este inconstantă în joc?”.

În primul episod, am scris despre necesitatea cooptării unui psiholog în staff-ul Simonei Halep, iar în al doilea am răspuns la întrebările: „De ce nu câştigă un turneu de Grand Slam” şi „De ce schimbă antrenorii atât de des”. Să începem cu prima chestiune de azi:

De ce manifestă reacţii impulsive în timpul meciurilor?

Tensiunea în timpul unei partide este absolut firească atunci când vine vorba despre competiţii cu miză ridicată şi tocmai din acest motiv planul mental se dovedeşte a fi esenţial în obţinerea performanţelor de excepţie.

Reacţiile necontrolate din timpul meciurilor provin din incapacitatea sportivei de a gestiona momentele cu încărcătură emoţională maximă. În acele clipe, mintea produce, iar corpul înmagazinează o tensiune pe care, dacă sportivul nu dispune de tehnici adecvate de reglare la nivel emoţional, o va refula prin gesturi şi reacţii necontrolate, impulsive.

În general, şi nu neapărat la Simona, ele variază de la reacţii simple, precum accesele de plâns spontan, până la acte agresive de amploare.

Acestea se pot răsfrânge pe de o parte  asupra elementelor externe, cum ar fi publicul, membri ai staffului propriu, rachetă sau asupra mingilor de joc (de câte ori nu aţi fost martorii unor momente violente, precum distrugerea rachetelor?), dar şi asupra propriei persoane, prin aplicarea de lovituri, aparent dureroase, sau prin autoapostrofarea sau critica violentă la adresa propriei persoane (ambele văzute la Simona). Toate acestea sunt consecinţa unei pregătiri psihologice precare.

De ce este inconstantă în joc?

Lipsa de constanţă poate fi de multe ori un adversar redutabil în calea obţinerii performanţelor de top. A avea constanţă înseamnă a avea garanţia progresului, a avea certitudinea unei creşteri calitative pe termen lung.

Ceea ce vedem noi la Simona, din acest punct de vedere, este departe de conduita aşteptată şi necesară pentru a domina tenisul mondial: schimbări surprinzătoare de antrenori, abandonuri frecvente, discursuri inconstante în atitudine şi conţinut, de la aprecieri la adresa publicului susţinător, la critici şi supărări personale pe fani, pe presă, pe ţară sau pe oricine manifestă o atitudine critică în speranţa unor performanţe superioare.

Toate aceste comportamente sunt consecinţa unui nivel scăzut de toleranţă la frustrare, aspect extrem de important în gestionarea unei cariere la nivel înalt. Un sportiv de top, bine pregătit mental, trebuie să ştie să facă faţă deopotrivă atât succesului, cât şi eşecului, transformând nereuşita într-un factor de progres.

În tot acest context, criticile şi eşecul trebuie să devină un puternic activator al comportamentului, în direcţia obţinerii performanţei, provocând sportivul în direcţia autodepăşirii limitelor de moment.

Simona nu trebuie neapătrat să coopteze un psiholog în stafful său, pentru că nimic nu este obligatoriu în lumea sportului de performanţă. Succesul este doar o opţiune personală, o alternativă în viaţă, care ţine de alegerile trecute sau prezente. Astfel, aş îndrăzni să asociez situaţia Simonei cu o chestiune extrem de simplă şi tehnică: nu este obligatoriu să îţi repari masina în service, dar este ruşinos să pretinzi că eşti un bun mecanic, iar maşina să te lase când ţi-e lumea mai dragă, în mijlocul intersecţiei.

Credit foto: Răzvan Păsărică / sportpictures.eu