Mcdonaldizarea fotbalului sau ziua în care sportul-rege a murit (miniserie, episodul I)

Vom vorbi în trei episoade despre Mcdonaldizarea fotbalului sau ziua în care sportul-rege a murit. Din păcate, în ultimul timp, avem parte de mai mult business decât de sport.

Înainte de a vorbi despre sfârșitul fotbalului ca sport și începutul lui ca business, aș dori să trasez o paralelă între mcdonaldizarea societății (concept introdus de sociologul american George Ritzer) și mcdonaldizarea acestui fenomen.

Mcdonaldizarea reprezintă un proces de lungă durată, prin care fundamentele restaurantului de tip fast-food devin dominante pentru tot mai multe sectoare din societatea americană și din restul lumii (Sursa: Ritzer, George, Mcdonalizarea societății, Comunicare.ro, 2011).

Niște indicii clare ale mcdonaldizării fotbalului sunt suma de transfer pe care PSG a plătit-o Barcelonei pentru Neymar Jr. (prima dată când un jucător a fost achiziționat cu mai mult de 200 de milioane de euro), televizarea absolut tuturor partidelor din campionatele puternice ale Europei (un exemplu special îl reprezintă Spania, unde foarte rar se joacă două meciuri în același interval orar și în aceeași zi), dar și influența tot mai mare pe care o au pariurile sportive în deciziile importante ce afectează fotbalul ca întreg.

Fragmentarea jocului, o formă de mcdonaldizare

Referindu-se la sporturi în general, sociologul american consideră că publicitatea este principalul factor care transformă sportul într-o unealtă specifică mcdonaldizării.

Pentru a particulariza pe fotbalul european de nivel înalt (campionatele puternice și Liga Campionilor), vom spune că pauzele de publicitate din timpului meciului pot fi deranjante pentru consumatorul de sport. Se poate observa de asemenea că cele mai multe spoturi comerciale ne prezintă case de pariuri cu ofertele lor.

Din fericire, încă nu avem time-out în fotbalul european, deși nu este exclus ca pe viitor să se întâmple și acest lucru. Modelul de urmat în acest sens ar fi sporturile nord-americane, unde publicitatea dictează ritmul jocului. Un meci de baschet din NBA care ar trebui să dureze 48 de minute (fără overtime) se întinde pe mai bine de două ore și jumătate!

Credit foto: nba.com

O formă de fragmentare a jocului de fotbal o reprezintă introducerea arbitrajului video începând cu anul competițional 2017/2018. Campionatele Italiei și Germaniei au îmbrățișat deja această tehnologie încă de la început. Deocamdată, la o primă strigare, lucrurile nu par să arate prea bine, cel puțin nu pentru Bundesliga.

În noiembrie anul trecut, Hellmut Krug, președinte organismului însărcinat cu supervizarea asistenței video, a fost demis, fiind acuzat că a ajutat-o prin această tehnologie pe Schalke 04. Greșelile ar fi fost comise în meciul cu Wolfsburg din 28 octombrie 2017.

Later edit: Chiar la ora la care redactam acest material, Bayern primea un penalty incorect, care îi securiza toate cele 3 puncte în deplasarea de la Wolfsburg. Și FC Köln, amenințată cu retrogradarea, a pierdut meciul cu Hannover din cauza unor greșeli de arbitraj.

Revenind, pauza necesară consultării asistentului video ar putea fi folosită în special pentru spațiul publicitar, astfel că VAR (Video Assistant Referee) ar deveni un agent al mdcdonaldizării fotbalului. Înainte de a vorbi despre dimensiunile mcdonaldizării aplicate pentru sportul rege, vom recrea cadrul prin care s-a ajuns în punctul acesta. Analiza ce urmează nu are pretenția de a fi exhaustivă.

Cum s-a ajuns la dominația banului în fotbal

Vom lua anul 2000 ca punct de plecare, deși au apărut semne ale transformării fotbalului în business încă din anii ‘90 sau chiar mai devreme. Iată un exemplu inedit:

Prima echipă care a avut un sponsor pe tricoul de joc a fost Kattering Town din Anglia, echipă ce evolua în Southern League. Clubul a semnat un contract cu compania Kettering Tyres încă din 1976. Mai mult, în 1979, Liverpool semna și ea un contract de sponsorizare cu brandul japonez Hitachi.

Acestea sunt doar două borne ale mcdonalizării fotbalului, care spun totuși destul de multe despre evoluția fenomenului. Ar fi interesant de studiat și momentele esențiale în care marile cluburi și apoi toate celelalte au decis să comercializeze materiale promoționale cu echipa. Realizarea unui echipament diferit de către sponsorul tehnic pentru fiecare sezon (uneori avem și patru tipuri de design pentru fiecare campionat) este o altă formă de mcdonalizarea a sportului rege.

Ca să înțelegeți dimensiunea problemei, în 2016, Barcelona a semnat un contract cu Nike valabil până în 2026, contract ce valorează mai mult de 150 de milioane de euro pe sezon (conform The Guardian)!

Revenim la anii 2000. Real Madrid uimește lumea fotbalului cu un transfer neașteptat: Luís Figo se mută în capitala Spaniei, după șase sezoane la rivala FC Barcelona. Suma de transfer? 60 de milioane de euro. El este urmat la Madrid de francezul Zinedine Zidane (2001, aproximativ 78 de milioane de euro) și de brazilianul Ronaldo Luís Nazário de Lima (2002, aproximativ 46 de milioane de euro). În această echipă și-a mai făcut loc și englezul David Beckham, Real Madrid câștigându-și renumele de Echipa Galacticilor. 

Credit foto: eurosport.com

Echipa din capitala Spaniei a câștigat Champions League în 2002, dar cel mai important lucru nu este neapărat acesta. Președintele Florentino Pérez a dat un prim semnal că fotbalul nu va mai fi niciodată un loc boem, romantic, în care echipele mici pot câteodată să răstoarne ierarhiile. Poate că acel Real Madrid nu a distrus fundamental piața, însă a dat un semnal pentru mcdonaldizarea fotbalului sau chiar pentru dispariția acestui sport la nivel de spectacol.

Momentul Abramovici

Un alt momental crucial pentru transformarea fotbalului într-o mare corporație îl reprezintă și momentul în care miliardarul rus Roman Abramovici a preluat echipa Chelsea Londra. În 2003, fosta echipă a lui Dan Petrescu și viitoarea echipă a lui Adrian Mutu, era cumpărată de acest om de afaceri.

În acești 15 ani, Chelsea a câștigat de cinci ori Premier League (avea un singur titlu până la momentul preluării), s-a impus în 2012 în UEFA Champions League și în 2013 în Europa League (câștigase anterior două Cupe ale Cupelor) și a devenit un element de bază în Big Four (Manchester United, Liverpool, Arsenal, Chelsea) și apoi în Big Six (Manchester United, Liverpool, Arsenal, Chelsea, Tottenham, Manchester City).

Și începutul mandatului lui Abramovic a însemnat cheltuirea unor sume foarte mari de bani. Spre deosebire de Real Madrid, Chelsea nu a transferat doar vedete, ci și-a construit o echipă solidă, transformând jucători tineri în adevărate staruri sau integrând staturile într-un mecanism bine rodat, în special de antrenorul Jose Mourinho (2004-2007). Ne amintim doar de câțiva dintre aceștia: Arjen Robben, Ricardo Carvalho, Michael Essien, Claude Makelele, Didier Drogba, Fernando Torres sau Andriy Shevchenko.

Săptămânile viitoare vom continua această poveste cu episoadele Manchester City, PSG, cu monopolizarea campionatelor Germaniei și Italiei de către Bayern și, respectiv, Juventus, cu fairplay-ul financiar impus de UEFA, dar și cu dimensiunile mcdonaldizării aplicate pe fotbal (eficiență, calculabilitate, previzibilitate și control).