Botezul fotbalului, cu lacrimi, coada de mătură pe spinare și finalul cu clătite

Botezul fotbalului l-am primit la un meci pierdut cu 4-0, la Sarajevo. Atunci m-am îndrăgostit definitiv și irevocabil de Universitatea Craiova.

botezul fotbalului
Credit: agerpres.ro

Există pentru fiecare suporter o zi în care devii trup și suflet cu echipa ta favorită. Ziua din care nimic nu va mai fi la fel. Ziua în care decizi că vei iubi acea echipă și dincolo de mormânt. Pentru mine, acea zi a venit într-o seară rece de toamnă din anul 1984.

Văzusem multe meciuri ale Universității Craiova. Emulația din partida cu Bordeaux, apoi am privit cum Negrilă a pleznit plasa cu o furie disperată și am observat  lacrimile tatălui meu de după Benfica. Nu înțelegeam de ce plânge, că doar Știința nu pierduse. Tatăl meu a zis o vorbă mare atunci: va veni o zi cînd vei înțelege și tu.

Și a venit… Sunt în clasa a doua, mi-am terminat repede temele și aștept returul cu Sarajevo. În prima manșă, a fost repede 2-0, Lung a apărat un penalty, apoi Mircea Rădulescu a făcut de pe margine un semn de liniștire a băieților. Dacă ar fi știut… Dar mă rog, lecțiile le-am terminat, sînt singur în sufragerie, că tata este plecat la nașul meu de botez, „în deplasare”, așa că mă instalez pe canapea. Și meciul începe.

Iugoslavii vin peste noi. Am văzut eu filme istorice cu atacuri de cetăți, dar cei de la Știința sînt în spatele zidurilor. Deocamdată este bine. Negrilă se bate, Irimescu se agită și Lung scoate.

Iugoslavii vin cu infanterie și cavalerie. În față, doar Cîrțu. La el este speranța, la el este nădejdea. Dar cei din Sarajevo vin! Și tot vin! Tribunele urlă. Mi se face frică și mă fac mic pe canapea. Dar trece primul sfert de oră.

Botezul fotbalului și bara lui Cîrțu

Cîrțu zice că ajunge cu atâta tevatură, arestează mingea, păcălește vreo trei adversari, o pune pe stîngul și trage la o soartă și-un destin. Barăăăăăăă!! Ce ar fi fost…

Iugoslavii văd că nu e de glumă și bagă artileria. Nenea cu fluierul pune și el umărul la efortul lor și le dă un penalty. Lung are noroc, a tras istețul ăla al lor peste poartă. Răsuflăm… Dar de unde! Parcă numai de penalty ratat aveau nevoie cei din Sarajevo, că nu trec 5 minute și deschid scorul.

Mi se face frică. Mă gîndesc la bara lui Cîrțu, că mai sunt două minute și, dacă intrăm cu 0-1 la pauză, o vom scoate noi la capăt. Destinul însă are alte planuri. La ultima fază, mingea se prelinge în fața porții, Lung nu este nicăieri și avantajul din tur se topește.

Pauza trece repede. Caut să mă încurajez, zicând că în tur tot 2-0 a fost și finalul ne-a găsit cu același scor. Ce se întâmplă în partea a doua?

Parcă joacă „a II-a A” cu „a II-a C”, iar arbitrul este învățătorul celor de la A. Să vă mai spun că eu învăț la C? Cred că Dante, când a scris Infernul, la Sarajevo se gîndea, iar cei de la Știința sunt cei lipsiți de speranță.

Ba mai mult, zicea bine Toma Caragiu cu FC Raiul și FC Iadul, cu jucătorii buni în Rai și arbitrii în partea cealaltă. Ăla cu fluierul parcă a turbat. Lovesc ei, jocul continuă. Respirăm noi, primim cartonașe. Negrilă este rupt, Irimescu este eliminat, Lung a obosit, iar Cîrțu se gîndește la bara aia…

Minutul 80: Încep să plâng cu urlete și înjurături!

Arbitrul se șterge cu batista pe frunte și o ia de la capăt. Este minutul 80 și încep să plâng cu urlete. Ba, și mai mult, îmi amintesc că pe strada mea sunt un fel de Prâslea protejat de cei mai mari, că m-au învățat toate înjurăturile posibile, că mi le-au notat pe două pagini de dictando, să nu le uit, și îl boscorodesc pe ăla în negru de cred că mai sughite și-acum.

Mama vine din bucătărie și mă altoiește cu mătura, că dacă tot plâng, să am motive. Degeaba, plâng și-l înjur pe nenorocitul ăla care și-a bătut joc de Craiova.

Seara se termină cu un dublu scor 0-4, în meciurile Craiova – Sarajevo și Spinare – Mătură. Pe la ora 11 noaptea, când tata vine amărât acasă, este băgat în ședință extraordinară de mama, pe motiv că, „din cauza fotbalului vostru și cu Craiova asta a voastră, a început ăsta micu să înjure precum tractoriștii”.

Tata vine la mine în cameră, mă trezește și îmi spune că acum am înțeles și eu ce înseamnă să suferi și să plângi pentru echipa de suflet. Că ar trebui să o las mai ușor cu vorbele urâte, dar că este mîndru de mine, deoarece acum sunt, cu adevărat, suporter al Științei. Apoi, dă ordin mamei să îmi pregătească niște clătite cu dulceață de vișine, o delicatesă care se servea doar de Înviere, de Crăciun și de Revelion.

Acesta a fost, cu adevărat, botezul meu ca suporter al Științei. Botezul fotbalului. Cu lacrimi, cu boscorodeli și clătite. Și bara lui Cîrțu.

------------------------------
Dacă ţi-a plăcut articolul și vrei să susții SPORTescu, iți dăm cateva idei:
- folosim unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile afiliate, site-ul nostru primește un comision din partea magazinelor pe care le promovăm. Nu te costă nimic în plus și ai șansa să ne susții;
- intră în Comunitatea SPORTescu de aici;
- dă Share și transmite-l prietenilor tăi, poate și ei vor să-l citească.
Mulțumim.
----------
Acest articol este proprietatea SPORTescu.ro, fiind protejat de legea drepturilor de autor. Preluarea conținutului se poate face doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Loading Facebook Comments ...